NODUL GORDIAN AL ROMÂNIEI

E rău sau e bine? Unii spun că e rău pentru că ar putea fi mai bine, iar alţii spun că e bine pentru că se poate şi mai rău. Unii spun că e rău pentru că se uită în jur şi consideră că ei nu câştigă cât alţii care fură mai mult iar alţii spun că e bine pentru că ei o duc bine şi mai spun că există oricând o masă de oameni care se plâng. Câţi spun că este bine şi câţi spun că este rău? Nu ştim. Nu ştim pentru că nimeni nu ne numără. Nu ştim pentru că nu ne numărăm. Dacă te uiţi pe stradă şi în hipermakerturi ai putea crede că e bine. Multe maşini străine noi care sufocă circulaţia până târziu în noapte, cărucioare de cumpărături pline, haine noi, coafuri moderne, nu mai spun de telefoanele de ultimă generaţie. Nu se prea văd oameni ponosiţi, morţi de foame, livizi şi epuizaţi de muncă. Până şi cerşetorii sunt bine hrăniţi. Ai putea crede că unii consideră că e rău din invidie faţă de cei care câştigă mai mult. E rău sau e bine? Putem spune că e bine pentru că altfel cei care consideră că e rău nu ar mai putea suporta şi şi-ar manifesta nemulţumire! Poate e un nivel suportabil de rău! Poate pomenile şi îngăduinţa de a ne fura unul pe celălalt ne fac răul
suportabil. Înseamnă că nu e chiar atât de rău încât să ne determine să ne
adunăm cei nemulţumiţi si să ieşim în stradă. Sau poate nu sunt atât de mulţi nemulţumiţi. Poate oamenii se descurcă destul de bine şi nu vor mai mult. Există libertate. Conştientizarea libertăţii şi demnităţii se realizează diferenţiat de către fiecare individ conform motivaţiilor şi nivelului de conştiinţă individual. Pentru mulţi libertatea şi demnitatea sunt asigurate prin supravieţuire. Nu poţi să afirmi că vrei mai mult şi în acelaşi timp să nu faci nimic pentru a obţine mai mult. Fiecare obţine atât cât îşi doreşte, pentru cât luptă. Cei care vor mai mult au plecat în alte ţări să obţină acel mai mult dorit pentru că au considerat şi consideră că aici nu îl pot obţine. Consideră că ţara, statul, România nu le oferă nimic. Ubi bene, ibi patria! Mulţi vor mai pleca încă. Rămân aici cei care nu vor mai mult. Rămân aici cei mulţumiţi, cei indiferenţi sau cei care nu au curaj să plece. Dacă nu au curaj să plece nu au nici curaj să ceară mai mult. Ştiu politicienii ce ştiu. Ştiu cu cine au de-a face. Pleacă românii din ţara lor să caute binele în alte ţări, acolo unde locuitorii ţărilor respective şi-au făcut ordine. Ne părăsim ţara pentru că nu suntem în stare să facem ordine în ea. Cum putem fi priviţi? Avem cumva pretenţia să fim priviţi ca egali ai lor? Noi cum i-am privi? Noi cum îi privim pe cei din alte ţări care vin la noi să caute mai binele? Oare cum poate fi definită această caracteristică de a prefera să pleci mai degrabă decât a încerca să faci să meargă bine în ţara ta, în casa ta? Abandonarea ţării, a identităţii?
Oare am devenit un popor migrator? Sau poate românii sătui de lipsurile din
socialism şi de cele din capitalism nu mai au nicio speranţă şi pleacă încotro văd cu ochii din ţara lor? Oare de ce acolo unde se duc au succesul pe care nu îl au în ţară? Oare ţara este de vină sau ei caută o ţară aşezată, condusă bine?
Oare ei caută pomeni sau caută un mediu în care să se manifeste, să-şi
dovedească calităţile? Eu cred că noi românii suntem cel mai nefericit popor din lume. Cum putem fi altfel atunci când de foarte puţine ori în istorie am avut conducători pe măsura frumuseţii noastre spirituale, a bunătăţii noastre, a hărniciei noastre, a inteligenţei noastre şi pe măsura ţării atât de frumoase şi de bogate? Cum poţi fi fericit ca popor atunci când îţi doreşti numai să munceşti liniştit în ţara ta dar conducătorii tăi sunt incapabili să îţi ocrotească munca şi liniştea? Cum poţi fi fericit atunci când ai un potenţial extraordinar dovedit prin fii tăi iar conducătorii nu se ridică la înălţimea aşteptărilor lor? Cum poţi fi fericit atunci când niciodată în isorie nu ai jinduit la ţara altui popor dar conducătorii tăi de prea puţine ori au fost capabili să apere pământul ţării şi a trebuit să-ţi sacrificii fiii cei cuminţi, muncitori şi frumoşi pentru a te apăra? Poporul nostru are nevoie de elitele pe care le merită.
Nu găsim ieşirea din labirintul de minciuni, promisiuni, înşelătorii, hoţii şi infracţiuni creat sub oblăduirea politicienilor. Nu mai vedem nic o luminiţă, totul este în beznă. Capacitatea de a minţi a politicienilor noştri ne-au paralizat orice speranţă. Nu mai vedem nici o ieşire. Este un cerc vicios. O capcană perfidă şi mortală. Ne-am convins că politicienii sunt toţi o apă şi-un pământ. Dacă nu sunt toţi la fel de escroci, cei care nu sunt nici nu fac nimic fiind legaţi de mâini de partid. Avem exemple cu sutele. Nu de la politicieni va trebui să vină soluţia. Ieşirea din cercul vicios al minciunii, corupţiei, hoţiei instituţionalizate şi politizate se face numai prin tăierea nodului gordian, oricum, oricând şi de către oricine poate. Orice stă în calea salvării trebuie înlăturat. Nu mai avem timp să alegem, importantă este acţiunea, eliberarea de hăţişul minciunilor, ieşirea la lumină. Importantă este debarasarea de mincinoşi şi hoţi, mai important chiar şi decât competenţa şi eficienţa.
Competenţii mincinoşi care s-au înconjurat de incompetenţi hoţi ne-au adus aici, acţionând foarte eficient în beneficul numai al lor şi al grupurilor de interese, al haitei lor, într-un mod foarte competitiv şi în spiritul
principiilor capitalismului, al obţinerii de profituri maxime cu cheltuieli
minime.
A fi cinstit presupune existenţa unei calităţi privită în antiteză, în contradicţie cu un defect, ambele subiective, conform percepţiei indivizilor. Chiar dacă cinstea e privită ca o calitate pozitivă, prin situarea în contradicţie cu o altă calitate capătă valenţe negative. Cinstea se opune necinstei, este valoarea negativă a necinstei, este negaţia negaţiei şi are un conţinut incert, discutabil, interpretabil,
flexibil. Eşti cinstit până la proba contrară, de aceea există prezumţia de
nevinovăţie. „Ocazia face pe hoţ”. Luând în discuţie cinstea apare tentaţia
cuantificării, a valorizărilor, a alunecării în statistică, în mercantilism, a găsirii acelor indicatori specifici necinstei la care prin comparaţie să ne raportăm pentru a cuantifica cinstea. În schimb, dragostea de ţară nu are echivalent negativ, nu se constituie în contradicţie cu nimic. Dragostea de ţară a fost motivaţia supremă pentru eroii neamului nostru. Patriotismul face apel la valorile superioare ale conştiinţei, face apel la a fi şi nu la a avea.
Dorinţa de a fi cinstit e o motivaţie mai degrabă pentru a nu face ceva ce ar contraveni principiilor şi nu pentru a acţiona cu entuziasm pentru un scop.
Oamenii cu dragoste de ţară, patrioţii, sunt salvarea acestei ţări. Oamenii de încredere care nu acceptă minciuna şi hoţia trebuie convinşi să pună umărul la ieşirea din marasm, trebuie căutaţi şi chemaţi să se implice în conducerea treburilor societăţii.
Sunt foarte mulţi oameni cinstiţi care nu se implică fiindcă nu au încredere că vor fi ascultaţi şi urmaţi, se feresc de politică, conştienţi că politica este minciună şi hoţie. Oamenii buni trebuie aleşi, dar nu prin selecţia celor care se oferă ci prin căutarea, recrutarea valorilor. Oamenii valoroşi se descurcă în orice condiţii dar acum e nevoie de ei. De obicei primii se oferă lichelele, cei care urmăresc un câştig personal. Datul din coate şi ieşitul în faţă nu caracterizează un om de valoare. Nu mai avem timp de orgolii şi invidii dacă vrem să ieşim la lumină. Oamenii de valoare sunt modeşti şi nu caută premii facile, tinichele şi osanale. A aştepta să se ofere singuri, de multe ori este o atitudine perdantă. Nucleele de oameni valoroşi nu se constituie de la sine, stând şi aşteptând ca la târgul de joburi. Oamenii cinstiţi şi valoroşi nu sunt supraoameni, au şi ei slăbiciunile şi lipsurile lor. Au fost şi ei înşelaţi de minciunile politicenilor şi au luat decizia de a se distanţa de politică. Aşteaptă un mediu prielnic. E greşit să judecăm în spiritul activismului politic, aşteptând „rezultatele” activităţii candidatului politic. Nu sunt aşa ceva şi nu mai avem nevoie de spirit competitiv şi nici timp. Întrecerea, concurenţa, hoţilor ne-a adus aici. Încrederea este totul. Căutaţi patrioţii cinstiţi, demni, echilibraţi şi de bună credinţă care pot arunca în aer nodul gordian al minciunilor şi hoţiei politicienilor. Ei sunt antiviruşii politicienilor.
Deocamdată, foarte mulţi, lipsiţi de orice speranţă în infernul politizat, lipsiţi de orice motivaţie superioară prin spălarea metodică a creierelor de către media, din dorinţa de a participa la putere, de a fi băgaţi în seamă, ne identificăm cu cei care au puterea, chiar dacă ştim că sunt hoţi, ticăloşi, trădători şi mincinoşi. Vrând cu orice chip să ne simţim şi noi în gaşcă, în haită ne gudurăm pe lângă aceşti nemernici. Vrem să ne simţim importanţi. Nu contează că ne închinăm, ne facem slugile unor ticăloşi, dacă aceştia ne aruncă o privire suntem gata să le spălăm şi picioarele cu limba. Din dorinţa de putere, chiar dacă nu suntem noi puternici, ne ploconim pe lângă cei puternici pentru a simţi sentimentul puterii şi ne dorim ca idolul nostru să devină cel mai puternic, devenind, prin imaginară contagiune, şi noi astfel cei mai puternici şi demonstrând celorlalţi că nu suntem numai nişte amărâţi rupţi în fund, sărmane
nevertebrate umile. Ne descurcăm, ne orientăm, facem ce trebuie, orice, orice pentru a trăi cu iluzia şi cu speranţa puterii, pentru a putea striga în gura mare că şi noi am votat cu câştigătorul, chiar dacă apoi vom pierde şi mai mult. Suntem mândri de ticăloşii noştri, care sunt cei mai ticăloşi, cei mai mincinoşi din cloaca noastră. Adevărată bandă de piraţi, de bandiţi. Au câştigat şi asta ne umple de fericirea participării imaginare la putere. Ne trădăm părinţii, neamul şi copii pentru iluzia prezentului. Acum este ceea ce contează, viitorul nu există. Inversăm valorile şi credem că dacă nu facem pactul trădării suntem trădători. Dacă acum a avea succes presupune trădarea, a nu trăda înseamnă, prin inversiune, a fi trădătorul. În lumea succesului cu orice preţ respectarea principiilor aduce ratarea, moartea. Dacă viaţă decentă nu, slujbă şi succes profesional nu, viaţă familială nu, succes al copiilor nu, atunci măcar imaginara participare la putere să o avem, gândesc cei care nu au nimic, renunţând şi la demnitate şi libertate. Luptă pentru aceasta cu o energie infinit superioară celei cu care au luptat pentru obiectivele ratate ale vieţii. Această iluzie, această halucinaţie dată de drogul politicii ne acaparează şi ne blochează raţiunea. De dragul acestei iluzii, acestui delir, acţionăm paradoxal şi paranoic pentru ruinarea propriilor vieţi şi ale urmaşilor şi refuzăm orice argument raţional catalogându-l ca blasfemie şi reacţionând violent.
Viaţa noastră e din ce în ce mai frumoasă şi mai împlinită de când trăim în raiul hoţilor! Ţara noastră este o ţară de hoţi, atâta timp cât suntem conduşi de hoţi, cea mai profitabilă afacere este hoţia, minciuna, plagiatul şi trădarea sunt instrumente acceptate şi hoţia este încurajată. Hoţ fiind, dacă eşti lăsat să furi nu eşti atât de stupid să vrei să schimbi ceva! Cei care îţi crează cele mai bune condiţii de furat sunt cei mai buni şi trebuie să fie votaţi.
Pe cine aşteptăm să ne salveze, de la cine aşteptăm salvarea? De la ţăranii de la Pungeşti sau de la mulţimea de şomeri, de la pensionari sau de la copii, de la cei plecaţi sau de la cei înrobiţi de muncă, de la femeile casnice, de la cei din aziluri şi spitale sau de la cei din puşcării? Masele, aşteaptă salvarea de la conducători, de la politicieni fără a înţelege că ei sunt călăii. Umili speră la o iertare de stăpâni. Noi, elitele, superiorii, suntem prea preocupaţi cu îndeplinirea obiectivele personale, derobându-ne de responsabilităţile istorice, pretindem un statut social superior, dar ne stabilim singuri responsabilităţile şi adoptăm o atitudine de observare, de constatare, neimplicată, superioară – aşteptăm să facă alţii ceea ce ar trebui să fie responsabilitatea noastră. Noi,
elitele superioare, trăim în globul nostru de cristal, în turnul de fildeş al superiorităţii noastre. Dacă toţi am avea aceleaşi obligaţii atunci la ce bun puterea? Noi suntem superiori, nu e treaba noastră să ne implicăm în probleme inferiorilor, noi suntem cei mai importanţi, moartea noastră are ceva superior, pământul mormântului în contact cu noi devine superior, viermii mormântului nostru sunt superiori, cimitirele noastre, weceurile noastre şi dejecţiile noastre sunt superioare, bolile noastre, durerile şi strigătele de durere, apa pe care o bem, aerul pe care îl respirăm şi hainele noastre sunt toate superioare. Noi suntem români mai superiori. Noi, superiorii, avem dreptul de a ne purta după bunul plac chiar şi cu natura, pe care o considerăm o resursă inferioară menită a ne satisface bunul plac. Ţara trebuie să ne satisfacă bunul plac, locuitorii inferiori şi stupizi trebuie să se plece bunului nostru plac.
Alţii trebuie să facă, alţii trebuie să conducă, noi superiorii, suntem zei, avem probleme mult prea complicate, pe care nu le înţeleg inferiorii. Suntem mult prea ocupaţi cu noi şi nu avem timp de alţii. Să conducă cine o vrea numai să ne satisfacă bunul plac. Noi suntem prea importanţi. Păi de ce suntem aşa de importanţi? Ce realizări avem? Cum am ajuns acolo? Nu cumva cu ajutorul haitei, găştii, grupului, prietenilor, cunoştinţelor? Nu cumva ne dăm unul altuia titlurile şi funcţiile? Nu cumva de foarte mulţi dintre noi nu a auzit nimeni în afara ţării sau poate nici în ţară? Nu cumva mulţi suntem „autorităţi” găunoase, nerecunoscute de nimeni în afara haitei noastre? Nu cumva suntem suportaţi şi folosiţi de haita politicienilor, cu care uneori ne amestecăm, pentru a le asigura acestora credibilitatea în faţa maselor? Cred că a venit timpul ca elitele să-şi facă ordine în rândul lor, să demonstreze că merită acest titlu, că sunt adevărate, să se debaraseze de fals şi minciună, de orgolii şi egoism. E timpul să dăm cărţile pe faţă cei care vrem să facem pentru ţară ceea ce merită acest popor minunat care merită să trăiască liniştit în vatra lui milenară. Ca elite ale acestui popor avem această datorie, de a ne implica, de a lupta, de a tăia nodul gordian. Acum.

Gheorghe Liviu Balaban
14 ianuarie 2014