SĂRĂCIA CA PROBLEMĂ SOCIALĂ

Fiecare ne putem confrunta cu lipsuri, cu experienţa unor cerinţe, probleme şi nevoi noi pe care să nu le putem gestiona corespunzător din cauza unei situaţii materiale precare, sau din cauza faptului că nu putem menţine activitatea şi organizarea vieţii noastre la aceleaşi cote, respectiv în aceeaşi parametrii. O experienţă individuală nu înseamnă acelaşi lucru ca şi problema socială a sărăciei. Banii au valoare dacă sunt schimbaţi cu ceva de valoare, cum sunt bunurile şi serviciile. Sărăcia ca problemă socială are un sistem de cauze interdependente ce ţin de cultura, mediul, educaţia şi modul în care o comunitate se structurează funcţional şi atitudinal, pornind de la mecanisme de gândire până la cele sociale reglatoare. Lipsa veniturilor este o chestiune de statistică socială, însă adevăratele probleme îşi au rădăcina în microclimatul social de existenţă a individului, respectiv familiei.
Definiţia dată de Consiliul European în decembrie 1984 sărăciei este următoarea: „ considerăm că sunt sărace acele persoane, familii sau grupuri ale căror resurse (materiale, culturale sau sociale) sunt atât delimitate încât îi exclud de la acele standarde minime de viaţă care sunt recunoscute drept acceptabile în societăţile în care trăiesc”.Definirea cauzalistă a sărăciei ca situaţie de deprivare relativă multiplă vizează planurile:material, moral, social, cultural, educaţional, politic, de mediu fizic de viaţă. Există o ereditate socială a sărăciei prin care se transmit, din nefericire anumite mentalităţi care dau naştere unor comportamente fataliste şi anomice, ca un mod ,,cultural” prestabilit şi prefabricat de raportare a individului la mediul extern, dar care reprezintă o filosofie a eşecului şi nu un sistem de credinţe, mentalităţii şi atitudini bazate pe autonomia proceselor de gândire. Înr-adevăr banii au valoare numai dacă sunt schimbaţi cu ceva de valoare, însă intrând puţin în psihologia gestiunii banului, acesta reprezintă un mijloc, nu un scop. Banii pot într-adevăr, ca accepţie economică, să fie schimbaţi cu alte valori, ceea ce presupune că banii în sine nu poate să comunice nimic relevant ci abia atunci când sunt puşi într-o relaţie, într-o ecuaţie integrativă. Astfel ne putem întreba dacă ideile pot fi o sursă a banilor. Da, răspundem. Ideile pot fi convertite material. Există studii şi studii, opinii şi opinii. Cele tradiţionale afirmă că sărăcia limitează acccesul la educaţie, la cultură, la informaţie, sau că sărăcia ucide spiritul, creativitatea. Însă realitatea infirmă cel puţin o parte din astfel de teorii. Există suficiente exemple de oameni care şi-au depăşit condiţia, au luptat cu sărăcia şi au învins-o oferind chiar pentru alţii modele de dezvoltare personală, respectiv de succes. Pentru că ei au luptat mai întâi, nu cu sărăcia propriu zisă, ca fenomen social exterior, precum alţii, ci au luptat cu teama, cu lipsa de încredere în sine, cu propria inerţie intelectuală care le bloca creativitatea şi gândirea pozitivă, la fel cum alţii se luptă cu sărăcia, bolile şi privaţiunile.
În ştiinţele sociale, cultura ca şi cultură a supravieţuirii se împarte în cultura propriu zisă care înseamnă adaptarea comportamentală la condiţiile de mediu şi supracultura, care înseamnă adaptarea condiţiilor de mediu cerinţelor de evoluţie ale individului.
Sărăcia mai este definită sociologic ca o formulare socială mai cuprinzătoare şi mai riguroasă a înţelesului sărăciei, aceea de deprivare relativă. Persoanele sunt în situaţia de deprivare relativă dacă nu pot obţine într-o măsură suficientă acele condiţii de viaţă – hrană, bunuri de consum, standarde de viaţă şi servicii – care le-ar permite să îşi asume roluri sociale obişnuite, să participe în relaţii sociale şi să aibă un comportament obişnuit, aşa cum se aşteaptă din partea lor în societatea respectivă, iar acest fapt reflectă starea de exluziune socială, demotivarea, chiar autoexcluderea sau pierderea anomică în social, precedată de depersonalizare. Alţi factori ai sărăciei, ca fenomen social sunt factorii sociali pasivi-intrinseci- ca:ignoranţa, îmbolnăvirea, apatia şi dependenţa. Printre factorii activi se numără: discriminarea, familia dezorganizată, selecţia socială negativă, denivelarea socială a veniturilor, anturajul negativ, dăunător subiectului, lipsa integrităţii şi a cinstei, migrarea familiilor rural-urban.
Una din consecinţele sărăciei este apariţia comportamentelor antisociale, alienării a consumului de alcool şi droguri. Sărăcia modifică nu numai comportamentul exterior dar şi structura personalităţii.
Pierderea stimei de sine corespunde cu pierderea prestigiului în familie şi societate cu pierderea reperelor şi adaptabilităţii.
Sărăcia este un fenomen social care are efecte diferite în plan individual şi depinde de modul în care se interconectează personalitatea, microuniversul cultural şi existenţa particulară a individului cu mediul şi condiţiile sociale-generale.

Soluţiile care se impun ar fi următoarele:

1)îmbunătăţirea protecţiei sociale;
2)conştientizarea nevoii de asistenţă socială;
3)îmbunătăţirea calităţii vieţii;
4)schimbarea mentalităţilor;
5)autoeducaţia prin participare şi fapte bune;
6)înţelegerea că nu ceilalţi ne creează abundenţa şi armonia exterioară, mai mult decât ne putem creea noi îmbogăţirea şi stabilitatea interioară;
7)abandonarea atitudinii de rezistenţă faţă de schimbare;
8)comunicarea socială ca parte a procesului de integrare socială;
9)elaborarea unui plan de incluziune socială-în plan politic.

de scriitor publicist Sebastian Sârbu, preşedintele Academiei Meritocratice, expert CNR-UNESCO, membru al Clubului Presei Transatlantice, membru GCI-FSC Academia Română.