TESTAMENTUL LUI CEAUSESCU

RENUNȚAREA LA FMI

La sfârşitul anului 1982, România atingea vârful datoriei externe de
11 miliarde USD, fiind dependentă Fondul Monetar Internaţional, care,
în înţelegere cu miliardarul George Soros, despre a cărui implicare în
evenimentele din decembrie 1989 voi vorbi ulterior, a planificat, o
serie de operaţiuni speculative dezastruoase pentru România

După aceste operaţiuni speculative, ţara noastră ar fi urmat să intre
în blocaj financiar şi încetare de plăţi. Numai că Nicolae Ceauşescu a
luat FMI-ul prin surprindere, hotărând după 1985 să facă plata tuturor
datoriilor externe înainte de termen, România nemaintrând în capcana
tranzacţiilor bursiere întinsă de FMI. Soros reuşind ulterior să dea
un „tun” de 1,1 miliarde de lire sterline prin intermediul bursei din
Londra. Chiar şi aşa FMI-ul a impus României penalizări pentru plăţi
anticipate. Din cauza FMI-ului dirijat de SUA, care cerea achitarea
datoriei României cu o dobândă triplată, mare parte din producţia
agricolă şi industrială a ţării a trebuit să ia calea exportului,
creând deja cunoscutele cozi la produsele alimentare. Agentul termic a
fost raţionalizat şi benzina a fost distribuită pe cartelă. Aşa se
face că, începând din 1987, SUA au dezlănţuit o campanie intensă de
diabolizare a lui Ceauşescu prin intermediul presei occidentale.
Posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii au lansat în
premieră zvonul fals că Gorbaciov stabilise un înlocuitor al lui
Ceauşescu. În martie 1989, când Ceauşescu reuşise să ramburseze
integral datoriile, România mai avea în plus 3,7 miliarde USD depuşi
în bănci şi creanţe de 7-8 miliarde USD. La această sumă s-ar fi
adăugat şi exporturile României din 1989 care au fost de 6 miliarde
USD. Arhivele oficiale, coafate în cei 24 de ani scurşi de la
revoluţie, nu mai pot justifica azi decât existenţa a 2 miliarde USD.
De ce s-au „volatilizat” aceşti bani? N-are rost să mai explic. Cine a
făcut-o? Dacă România avea şi după 1989 în serviciile de informaţii şi
în Parchete vreun român patriot, am fi aflat până acum.
Există indicii că în noaptea de 14/15 decembrie 1989, de la flotila
prezidenţială de la Otopeni ar fi decolat un avion Il-18, care a
executat un transport special, cu destinaţia Teheran. Şi că avionul ar
fi avut la bord lingouri de aur cântărind 24 t. Într-adevăr, avionul
figurează în fişele de evidenţă aeriană că s-a întors gol din Iran, pe
4 ianuarie 1990. Dacă lucrurile sunt reale şi explicaţia poate fi una
extrem de simplă. Ceauşescu descoperise încă din 1987 că România avea
în propria ogradă toate „comorile” care-i permiteau să nu mai depindă
vreodată de FMI şi mai mult decât atât i-ar fi făcut concurenţă
acestui organism. Un prim pas fiind acela de a se asocia cu China,
Iranul şi Libia, într-o bancă care să acorde împrumuturi cu dobânzi
mici, destinate ţărilor în curs de dezvoltare. Banca în cauză se numea
BRCE (Banca Română de Comerț Exterior) prin intermediul căreia,
întreprinderile de comerț exterior ale României derulaseră
operaţiunile de aport valutar special, de pe urma cărora a fost
rambursată datoria externă a ţării noastre.
FMI îşi permitea să acorde de câteva decenii împrumuturi, condiţionate
de ingerinţele brutale în economia ţărilor creditate, datorită
rezervei de 2.996 tone de aur, de care dispunea. Hărţile cu
zăcămintele minerale începuseră să fie introduse pe calculator în
România, la sediul Întreprinderii de Prospecţiuni şi Foraje
„Geofizica” din anul 1971 şi erau permanent actualizate, aşa că
Ceauşescu a aflat că din munţii României se extrăseseră până în 1987
circa 2.070 de tone de aur şi că România mai avea 6.000 tone aur,
adică de trei ori cât se exploatase până atunci şi care în 2013 a
ajuns să valoreze 250 miliarde euro. Numai că pe lângă aur, Ceauşescu
ştia că în aceleaşi zăcăminte se află argint şi metalele rare, extrem
de valoroase precum arseniu, galiu, germaniu, molibden, titan,
vanadium, wolfram etc. Şi conta mult pe acestea întrucât ele sunt
evaluate azi la 100 de miliarde de euro. În acei ani, aplicaţiile de
larg consum ale tehnologiei utilizate de americani şi sovietici la
programele lor cosmice Apollo şi Soiuz abia începeau să apară pe
piaţă. Video playerele/recorderele, camerele de filmare video,
calculatoarele şi telefonia mobilă, au la bază microprocesoarele la
fabricaţia cărora materia primă sunt metalele rare aflate din
abundenţă, alături de aur în zăcămintele din Munţii Apuseni (minele
Roşia Montană, Almaş, Baia de Arieş, Bucium, Brad şi Săcărâmb).
După 1990 au apărut o mulţime de producători europeni de telefonie
mobilă precum Nokia care au fost nevoiţi să importe aceste metale rare
din Africa Centrală şi Australia, deşi România era mai aproape.
Boom-ul producţiei la nivel mondial de calculatoare şi telefoane
mobile s-a produs după 1990, când în România avusese deja loc
scurt-circuitul din decembrie 1989. Chiar şi aşa, Ceauşescu prevăzuse
această dezvoltare şi construise împreună cu concernul american Texas
Instruments, o întreagă platformă industrială dedicată electronicii,
numită IPRS Băneasa, lăsând-o moştenire românilor. Care cu o minimă
investiţie, ar fi permis României să producă şi să deţină calculatore,
telefoane mobile, reţele proprii de internet şi de telefonie. Numai că
imediat după 1990, IPRS a fost dezmembrată cu bună ştiinţă pentru a fi
transformată în investiţie imobiliară. Să nu fi ştiut aceste lucruri
cel care conduce „de facto” SIE, generalul Silviu Predoiu, absolvent
al facultăţii de Geologie care a lucrat ca inginer geolog la ICE
Geomin (1984-1985) și la Întreprinderea de Metale Rare din București
–IMRB (1985-1990), îndeplinind din 1987 funcţia de CI-st al IMRB? Să
nu fi ştiut aceste lucruri preşedintele-geolog Emil Constantinescu,
cel care a avut revelaţia nerentabilităţii mineritului în România,
închizând jumătate din exploatările miniere? Să nu-i fi spus măcar
şeful cancelariei sale prezidenţiale, Dorin Marian şi el geolog de
meserie? Să nu fi ştiut nici măcar premierii Teodor Stolojan şi
Nicolae Văcăroiu, proveniţi din Consiliul Planificării economice de
dinainte de 1989? Şi nici Ion Iliescu fost membru CPEx al PCR?
Pe baza estimărilor specialiştilor săi, Ceauşescu şi-a făcut un plan
de extracţie masivă până în anul 2040, astfel încât banca pentru
investiţii în ţările în curs de dezvoltare, să beneficieze de un flux
neîntrerupt de finanţare, acoperit în aur. Aşadar, Ceauşescu
intenţiona ca în decurs de o jumătate de secol să extragă la greu aur
şi metale rare româneşti, care să-i asigure un fond anual de cel puţin
8 miliarde USD pe care România să-l ruleze prin intermediul BRCE (care
avea ea însăşi un capital de peste 10 miliarde USD), investindu-l în
construcţia de obiective economice şi de infrastructură în afara
graniţelor, cu proiecte concepute de arhitecţii români, cu mână de
lucru constituită din muncitori şi ingineri români şi cu utilaje şi
maşini proiectate şi produse în România. Unde? În primul rând în China
şi în statele prietene acesteia din Asia de Sud-Est, în Iran şi în
statele musulmane aliate acestuia din Africa şi Orientul Apropiat şi
pe cont propriu în America de Sud. Adică exact ceea ce face China acum
cu Victor Ponta şi Traian Băsescu care stau cu mâna întinsă la cerşit
pentru posibile investiţii de 8 miliarde de euro.
Trebuie să recunosc că acest plan, conceput de mintea nu prea şcolită
a lui Ceauşescu, un om neobişnuit de patriot pentru poporul lipsit de
recunoştinţă, din mijlocul căruia s-a ridicat, era genial. Şi poate fi
numit Testamentul lui Ceauşescu. Interesant ar fi să urmărim ce s-a
întâmplat cu „comoara” respectivă, după asasinarea lui Ceauşescu.
BRCE, care după revoluţie şi-a schimbat numele devenind Bancorex, a
ajuns în faliment în 1999, după ce prin ea, Ion Iliescu a miluit cu
credite nerambursate sau ilegale zeci de mii de membri ai nomenclaturi
postdecembriste, provenită din falşi dizidenţi şi chiar suspecţi de
terorismul practicat după Lovitura de Palat din 22 decembrie 1989. Sub
privirea guvernatorului BNR. Bancorex a fuzionat prin absorbţie în
Banca Comerciala Romana (BCR) şi la privatizarea din 2006 a BCR,
guvernatorul BNR împreună cu premierul Tăriceanu a obligat poporul
român să plătească suma de 3,75 miliarde euro către Erstebank, din
Austria, pentru găurile negre avute de Bancorex. Cum din privatizarea
BCR românii au încasat de la austrieci numai 2,25 miliarde euro, ei
mai au de plătit acestora încă 1,5 miliarde euro. Dacă prin absurd la
conducerea României ar fi nimerit din greşeală vreun om cât de cât
patriot ca Ceauşescu şi i-ar fi trăsnit prin cap să aplice Testamentul
lui Ceauşescu, i-ar fi fost imposibil, căci îi lipsea una din rotiţele
mecanismului conceput de el, banca românească.
Din septembrie 1990 şi până azi, numele celui care a ocupat postul de
guvernator al Băncii Naționale a României a fost Mugur Isărescu. Cel
care a fost până în decembrie 1989 cercetător la Institutul de
Economie Mondială, obținând titlul de doctor în economie, ca urmare a
participării la cursuri organizate în SUA. În perioada
ianuarie–septembrie 1990, Isărescu a funcţionat ca reprezentant
comercial al ambasadei României la Washington. În anul 2002, bursa din
Londra, cea mai mare bursă a aurului din lume, a decretat că producţia
combinatului Phoenix din Baia Mare (recunoscut pe plan mondial din
1970 ca producător garantat) nu se mai încadrează în standardele
internaţionale. Prin aceasta, România pierdea dreptul la utilizarea
poansonului internaţional al BNR, aplicat pe lingourile de aur.
Poansonul imprima numărul de ordine, greutatea, concentraţia,
denumirea producătorului şi sigla Băncii Naţionale. România a fost
astfel interzisă pe lista producătorilor şi exportatorilor de aur, iar
BNR avea cel mai potrivit pretext pentru a nu mai face niciodată
depozite de lingouri din aurul românesc. Doar o întâmplare a făcut ca
într-o conferinţă de presă a PRM să fie prezentat un document secret,
datat 25 martie 2002, care demonstra că printr-o stranie coincidenţă,
din ordinul guvernatorului BNR, prin aeroportul Otopeni, s-au scos din
ţară 20 de tone de lingouri de aur, cu destinaţia Germania. În
perioada 2002-2013, din dispoziţia aceluiaşi Mugur Isărescu, două
treimi din rezerva de aur lăsată de Ceauşescu României, adică 61,2
tone, au ajuns să fie depozitate în bănci din afara graniţelor,
lipsind astfel România de a doua rotiţă a mecanismului conceput de
Ceauşescu.
Pentru a desăvârşi opera de blocare a accesului românilor la propriul
aur şi metale rare, la propunerea ministrului Industriilor, Radu
Berceanu licenţa de exploatare a aurului şi metalelor rare nr.
47/1999, este acordată prin HG 458/1999 (ale cărei prevederi sunt şi
azi secrete) companiei private străine Roşia Montană Gold Corporation,
avându-l ca paravan pe Vasile Frank Timiş. De atunci, statul român nu
a mai scos nici un gram de aur din propriile mine, în timp ce Agenţia
Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) a acordat la încă opt firme
străine licenţe de explorare şi exploatare pentru aurul şi metalele
rare româneşti din Apuseni. Fix pe zăcămintele din hărţile geologice
realizate pe vremea lui Ceauşescu. Legea minelor, a fost modificată
astfel, încât România să primească din partea companiilor străine care
exploatează resursele sale subterane, o redevenţă de doar 4% din tot
ce se extrage, în timp ce în Africa de Sud redevenţa pentru aur este
de 20%. Aşadar şi ultima rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu
pentru supravieţuirea României a fost deja vândută.