Poroșenko dragă, dă-ne înapoi Insula Șerpilor și Bucovina!

Miopia unei false prietenii între Ucraina și România.

Falsul câştig al Preşedintelui
la Cardiff. Românii plătesc,
iar Ucraina ne foloseşte teritoriile
Am avut o mare inerţie până a mă apuca să scriu cele ce
urmează. Nu-mi pot da cu siguranţă o explicaţie. Poate să fi fost
o chestiune de un snob bon ton: prea vorbesc toţi în problema
ucrainiană, la unison, de vinovăţia doar de o singură parte, iar
gândurile mele sunt mai „neortodoxe”, luând-o, adesea, cumva
pe de lături, pe unde miriştea încă înţeapă la tălpi. Şi astfel disconfortând
mersul gândurilor rişti să te apropi mai mult de adevăr,
riscând în schimb să cazi în „răspăr” faţă de morga unanimă.
M-a iritat însă un telefon sosit, poate, la momentul potrivit. La
capătul celălalt al „firului” se afla bunul şi vechiul prieten Miron
Goia, tandru ardelean dar cu mai puţin umor decât cu cât suntem
noi, ceştia de dincoace de munţi, obişnuiţi. Se supără adesea de
suspiciunile mele că ar cam cocheta cu personajul aflat, acum,
printr-o eroare a vieţii (după cum gândesc eu) în scaunul de
preşedinte de ţară şi care, neconsiderând eroarea, se crede (sincer
în sinea lui) demiurgul naţiei, singurul (apocaliptic spun eu)
personaj capabil de orice pe lumea asta. Şi, spre bucuria lui şi
ghinionul nostru, în tulburata sa închipuire, se vede pe sine patriarh
al destinelor României, pogorâtor din Pronia ce era pe cale
de a ne părăsi dacă nu se întruchipa în sine.
– Ce mai faci bătrâne, i-am auzit vocea amicului în telefonul
dus la ureche. Ce zici de cele ce se întâmplă, vin ruşii peste noi.
Idolul, bag seama, îşi făcuse misia: indusese şi în minţi luminate,
precum cea a prietenului meu ardelean, confuzia.
– Dragul meu, i-am zis la repezeală, nu de ruşi mă tem, ci de
Ucraina. Pentru că de ucraineni nu pot spune, personal neştiind
cine sunt aceştia.
– Las-o mă şi tu cu rusofilia ta. Tu nu vezi ce se întâmplă? Nuţi
dai seama ce ne-am face fără ce s-a câştigat la Cardiff?
Dar chiar, mă gândesc eu şi acum după ce discuţia noastră a
luat alte căi pentru a nu ne şicana încă odată ca de atâtea alte
ori, rămânând, de fiecare dată prieteni şi mereu cu părerile personale
cu care începem discuţiile, ce s-a câştigat, cine a câştigat.
Ce s-a câştigat nu prea ştiu. Cine a câştigat, se înţelege că
amicul Goia voia să-mi sugereze că preşedintele Băsescu, cel
care a reprezentat România la întâlnirea reprezentanţilor NATO
de la Cardiff-Ţara Galilor. Şi mi-a întărit această bănuială „plimbăreţul”
Guţă care, imediat după ieşirea profesorală a locatarului
de la Cotroceni în faţa camerelor de luat vederi, ne certa cu foc
pe toţi cei care nu-i dăm credit total acestuia care este, ţineţi-vă
bine, vectorul de securitate şi de siguranţă al întrergii naţii.
Probabil că voia să se refere la toată populaţia României, în sensul
că ce ne-am fi făcut şi ne-am face dacă soarta nu ni l-ar fi
cadorisit pe acest geniu al Carpaţilor. Mi-am zis, ascultându-l pe
Guţă că, în adevăr, cine se aseamănă se adună. Şi unul şi altul
sunt oameni fără principii: Guţă s-a plimbat cam prin toate
curentele şi partidele politice de la noi din ţară de după decembrie
1989, venind din curentul şi partidul unic de dinainte.
Băsescu a schimbat cameleonic o doctrina cu alta oride câte ori
oportunismul i-a cerut-o. Şi unul şi altul şi-a ales câte o pupilă de
care să aibă grijă, pe care să o promoveze, de care să se simtă
legat, diferind doar ca nume dacă nu cumva între Lavinia şi Elena
nu se găseşte vreo filiaţie onomastică. Şi unul şi altul se consideră
de-asupra tuturor simţindu-se datori să dea lecţii şi poveţe.
Şi, cu tăria de convingere pe care orice demagog o dezvoltă,
reuşesc să atragă în sfera magnetismului înşelător o mulţime
credulă, naivă şi adesea complexată sau temătoare. Surpriza
(care, de la efectul mişcării legionare sau al social-naţionalismului
german, n-ar trebui să mai mire pe cineva) este că în mrejele
sirenelor sau ielelor de zi şi de noapte cad o serie de oameni cu
o anume cultură şi cu puternice gene de personalitate. Revenind
la „pericolul rusesc” trebuie să spun că, cel puţin deocamdată,
Federaţia Rusă nu se află la graniţele României.
Să nu uităm că Ucraina
este un stat agresor încă din 1917
Printr-un joc mizerabil al istoriei, la frontierele de nord şi sudest
ne mărgineşte Ucraina, ţară inventată, făcută şi nu născută.
Să privim pe atlasul geografic al istoriei şi vom vedea că
aici, la est de Nistru şi la nord de Tisa şi Siret au fost când
tătari, când lituanieni şi polonezi, leşi şi alte popoare slave. Nu
trebuie să uităm sau să ne facem că uităm că în 1918,
ucrainenii au dorit, în dezordinea creată de izbucnirea revoluţiei
roşii, anexarea Basarabiei şi doar prezenţa militară a
românilor a forţat retragerea acestei cereri, odată cu
retragerea în dezordine a trupelor haotice ale Imperiului Rus
ce-i încorpora şi pe cei de la margine. Tot această pestriţă
populaţie, fals subnumită ucraineană, în 1945 şi-a dorit
anexarea Basarabiei şi doar presiunea lui Stalin (de astă dată)
a forţat eliminarea acestei pretenţii. (şi, pentru a fi mai exacţi,
generalii şi politrucii, între care şi Hruşciov, cereau punerea
frontierei pe Carpaţii Orientali. Doar temporarea lui Stalin: „nu
este acum momentul” afirmată în STAVKA celui de al doilea
război mondial a condus la aşezarea frontierei Uniunii
Sovietice, la trataul de pace de la Trianon, pe Prut şi nu pe
Bistriţa sau Trotuş). Mergând prin timp, în 1992 Republica
Ucraina a participat cu trupe la războiul fratricid de pe Nistru,
alături de trupele moldoveneşti sechestrate sub faldurile
armatei ruse de cître autoproclamatul preşedinte transnistrean
cu nume de Votcă, Smirnov. Cu gânduri deloc ascunse,
„guvernatorii” de la Kiev îşi doreau ruperea acelei zone din
trupul Moldovei şi alipirea ei ţării de strânsură cu nume de
Ucraina. Nereuşindu-le atunci, au rămas din 1992 şi până azi
parte activă din formatul de negocieri pentru regiunea
transnistreană, eliminând România de la aceste discuţii şi
susţinând constant poziţia Rusiei. În plus, cea mai mare parte
a mafiei ce a condus Republica Moldova după 1991 este puternic
înfiltrată de ucraineni şi nu de ruşi, cu rolul clar definit
pentru Kiev de a face totul pentru ca Republica Moldova să
eşueze pe toate planurile. De asemenea, cei care au condus
şi conduc regiunea transnistreană ce promovează separatismul
de la Bălţi, Cahul şi Găgăuzia sunt ucraineni şi nu ruşi.
Ucrainenii sunt cei care au dus mereu o politică de distrugere
a identităţii româneşti din teritoriile ocupate, politică mai dură
decât cea dusă de Stalin în restul imperiului. În ce mă priveşte,
nu pot uita refuzul ministrului român al afacerilor externe,
Grigore Preoteasa, care s-a eschivat la semnarea unui protocol
de stat, transferând responsabilitatea către directorul de
resort din minister, domnul mare regalist Mezincescu, cel care
a semnat procesul verbal de concesionare a Insulei Şerpilor
către URSS, pentru instalarea acolo a unui radar militar de
mari proporţii, iar la destrămarea „Bastionului păcii şi al
popoarelor”, gestiunea insulei a revenit Ucrainei. Pentru
recăpătarea ei, minţi neinspirate româneşti din guvernele postdecembriste
au deschis un păgubos proces la Haga care a
condus la pierderea definitivă a insulei de către România.
Ucraina a preluat Insula Şerpilor, pământ sau piatră din totdeauna
românesc(ească) şi care nu i-a aparţinut de drept
niciodată, până la nedreapta judecată a străinilor de istorie şi,
mă tem că şi de normele de drept, de la Tribunalul internaţional
de la Haga. Culmea este că, după hotărârea de la Haga, cei
ce-şi declară cel mai mult şi mai zgomotos nemulţumirea sunt
„conducătorii” de la Kiev care se arată foarte supăraţi că „au
pierdut” platforma continentală… (au pierdut, în fapt, ceva din
ceea ce deţineau pe nedrept). Dacă ar fi să mai discut cu prietenul
meu ardelean asupra chestiunilor NATO – Cardiff nu maţi
putea opri să-i spun sau să-i reamintesc că una dintre piedicile
principale ce stă în calea reunificării celor două state
româneşti o reprezintă Ucraina şi mai puţin Rusia. Cei ce se
erijează acum în conducători ai Ucrainei, la fel ca şi cei pe care
i-au dărâmat haiduceşte pornind din maidan, văd în România
un virtual şi chiar real duşman care se ridică cu „pretenţii teritoriale”
asupra teritoriului ucrainean. Să credem că tocmai de
aceea prima măsură luată de „europeniştii maidanezi
ucraineni” a fost aceea de a interzice folosirea limbilor
regionale, inclusiv limba română? Acest debut de guvernare le
trădează, în ce mă priveşte, adevăratele „idei despre practicile
democratice”. Este foarte posibil că şi acolo, ca şi la noi în
decembrie 1989, una s-a vrut de către cei mulţi şi alta s-a
obţinut. Multă lume de la noi, în cunoştinţă de fapte sau numai
din auzite şi/sau din modă tot acuză „alipirea” de către
Federaţia Rusă (ba nu, ci de către Putin!) a Crimeii.
Preşedintele Băsescu –
“corigent la istoria neamului”
Făcând în mod cinstit apel la istorie, Crimeea nu a fost nicând
parte a Ucrainei, nici chiar pe vremea hanatelor. Până la victoria
de la Kazan, întreaga zonă caucaziană precum şi zona de sud a
Donului, inclusiv Crimeea aparţineau, încă de prin a doua jumătate
a primului mileniu al erei noastre, tătarilor. Această apartanenţă
era reală şi la mijlocul veacului al nouăsprezecelea, pe vremea
Războiului Crimeii şi chiar în timpul primului război mondial
şi al războiului civil din Imeriul Rus. (Recomand celor cu aplecare
spre lectură Bătălia (Epopeea) Sevastopolului de Sergheev Şenski,
pentru războiul Crimeii (1856) şi Donul liniştit de Mihai Şolohov,
pebntru revoluţia proletară 1918-1919). Orice comparaţie cu
HarCov-ul de la noi este lipsită de inspiraţie, chiar de realitate şi
demască o crasă ignoranţă. În Crimeea şi la ora actuală majoritari
sunt tătarii, deşi epoca roşie a comunismului sovietic a dus o
„foarte înţeleaptă” politică naţională. Spre deosebire, în Ţinutul
HarCov de la noi, populaţia majoritară istoriceşe conctituită a fost
cu duritate şi metodic obligată la bejanie dacă nu s-a lăsat asimilată
şi astfel aşa şi numai aşa s-a ajuns ca în acea zonă de pură
obârşie getodacă cei devenişi majoritari să se erijeze în ţinut
maghiar sau secuiesc, nici cei care revendică aceasta nefiind
foarte hotărâţi, dar furibunzi. O comparaţie se poate face, mai
degrabă, cu Ţinutul Kosovo de azi, acesta începând să fie majoritar
musulman abia după bătălia de la Kosovopolije după care
Imperiul Otoman şi-a instalat paşalâcul. Crimeea, aşadar, nu a
aparţinut niciodată Ucrainei, ucrainenii fiind din totdeauna şi în
prezent minoritari în acea regiune. După victoria Ţarului Ivan Întregitorul
în luptele de la Kazan, Crimeea a fost inclusă Imperiului
Rus Ţarist. Mişcările intense de populaţie au început abia după
victoria roşilor în revoluţia bolşevică, mulţi tătari din Crimeea luând
drumul gulagurilor. Abia după 1991 s-a început exodul (cu semn
schimbat) al tătarilor, mulţi dintre ei având chiar norocul să-şi mai
regăsească gospodăriile părăsite cam în genul în care locuitorii
zonelor de frontieră din Banatul românesc au fost forţaţi, în anii ‘50
ai veacului trecut, să-şi părăsească vetrele strămoşeşti pentru a fi
dislocaţi prin Moldova sau prin Bărăgan. În epoca sovietică,
perioada hrusciovistă, Crimeea a fost inclusă, ca dar din partea
Sovietului Suprem sub conducerea de partid a lui Nikita
Sergheevici Hrusciov (ucrainean de origine) Republicii Sovietice
Socialiste Ucrainene. Se poate spune că acest dar era, mai
degrabă, unul formal şi deloc de fond, negândindu-se nimeni la
momentul hrusciovian că măreaţa Uniune se va mai descompune
vreodată. Aşa stând lucrurile nu este greşit să apreciem că actul
de acum al Rusiei este unul normal (din perspectiva dreptului
istoric şi nu a celui internaţional), din moment ce, cum frumos se
scrie în linkul primit, acesta fusese un inel de nuntă. Putin vrea
acum înapoi ceea ce îi aparţine de drept, adică bunurile ce-i
aparţineau înainte de căsătorie. Iată, dară, dragă prietene Miron
Goia, că pot fi interesat de soarta Ucrainei numai dacă aceasta se
angajează să dea României ceea ce nu-i aparţine şi anume
Cernăuţiul cu tot ţinutul bucovinean din nord, Hotinul cu tot ţinutul
Herţei şi ţinuturile dintre sudul Republicii Moldova şi braţul Chilia
al Dunării, până la Cetatea Albă de pe Nistru. Abia atunci voi
crede în buna credinţă a „maidanezilor” de la Kiev. Dar nici atunci
să nu mă obligi să fiu de partea lor în disputele teritoriale cu
Rusia şi/sau cu Polonia sau Lituania pentru că şi atunci voi
rămâne prizonierul dreptului istorico-geografic. Iar împăunarea
băsesciană ca „vector” al dreptăţii (după cum îl vede obedientul
interesat Guţă cu a lui mândruţă nevertebrată – adică fără mândria
de a nu-i fi slugă celui care cu numai puţini ani în urmă o trimitea
pe centura Bucureştiului pentru a-şi satisface plăcerile şi menirea)
este greţoasă. El a fost permanent beneficiarul unei ştafete
nevăzute a treburilor ţării cum sunt mai toate actele puterilor din
stat. Să nu uităm că eforturile guvernului Văcăroiu au dus la
parteneriatul cu NATO obţinut de guvernările de sub preşedinţia
lui Constantinescu, eforturile acestuia a netezit drumul acceptării
noastre în NATO semnată de guvernul Năstase, numai eforturile
de aderare ale guvernului Năstase au creat posibilitatea
guvernării Băsescu-Tăriceanu să semnze actul de aderare la
Uniunea Europeană şi tot aşa mai departe. A te împăuna cu participarea
simplă (uitând că lângă tine şi cu tine se aflau ministrul
de externe şi ministrul apărării ambii cu mandat de la Guvern şi
împuternicire de la primul ministru) neştiind nimic despre cele
spuse de tine prin viu grai ci numai după modul neprotocolar cum
te băgai în faţă călcând pe borduri şi vegetaţie numai ca în poză
să te afli lângă preşedintele SUA, mi se pare ceva mai rău decât
un scabros oportunism. O neobrăzare.
ALLA VOLCOVA