C-ASA-I ROMANUL

Fantoma Securităţii pluteşte încă deasupra multor români. Frica de
Securitate, de a fi ascultat, spionat, de a fi pedepsit pentru opiniile tale ne
paralizează, ne inactivează. Mulţi au în memorie practicile fostei Securităţi,
mulţi au avut şi au încă legături cu fosta Securitate şi sunt legaţi de mâini
şi de picioare. Nu sunt liberi. Securitatea a fost puternică prin mulţimea de
turnători
care îi asigurau informaţii şi posibilitatea de a influenţa oamenii. Cei care
au avut de suferit nu au uitat pedepsele şi nu vor să mai aibă parte de ele.
Noi cei mulţi, mai fricoşi, care am auzit ce au păţit cei pedepsiţi trăim cu
frica în sânge şi fugim ca dracul de tămâie de ceea ce ar putea deranja
puterea. Chiar dacă vedem şi auzim, nu vorbim, nu luăm atitudine, suntem
paralizaţi de frică, de egoism şi de laşitate. În opinia noastră, ne justificăm
prin aceea că nu vrem să avem probleme, să fim noi cei din linia întâi, îi lăsăm
pe alţii să spargă gheaţa, vorbim în şoaptă pe la colţuri, uitându-ne în jur
speriaţi. Ne vedem de treabă, suntem cuminţi, la locul nostru. Oricum nu vom
schimba noi lumea, nu? Întradevăr,
procedând aşa, nici nu avem cum, dar nici
nu ne propunem. Îi lăsăm pe alţii să fie curajoşi, noi ştim în schimb foarte
bine să folosim oportunităţile create de acţiune celor dintâi. Suntem ca
hienele care fură prada unui leu, tot un fel de paraziţi, de profitori de
meserie. Cu un risc minim, avem un câştig maxim. (Parcă seamănă cu obiceiurile
unei anume etnii, laşi singuri, curajoşi când sunt mulţi, foarte oportunişti şi
şmecheri! Se vede treaba că sunt şi foarte mulţi români cu asemenea apucături,
nu numai reprezentanţii acelei etnii. Au fraţi şi printre români.) Suspiciunea,
neîncrederea, laşitatea, oportunismul, indiferenţa, calculul meschin ne
caracterizează pe cei mulţi care privim cu ochi goi la nenorocirile care se
succed în viaţa noastră, fără a avea în minte altceva decât osul, ciozvârta rămasă
de la masa celor puternici. Ne mulţumim şi cu atât la o adică, decât să ne
punem pielea la bătaie. Ne argumentăm că au mai încercat unii să fie viteji şi
au ajuns la puşcărie, bătuţi şi nenorociţi. Mai bine să nu supărăm leii, ne
strecurăm şi noi umili prin spatele lor, mândri în sine noastră de cât de
şmecheri suntem. Mai bine să te prefaci prietenul lor, decât să rişti una peste
bot. Folosim ca argument suprem, de câte ori vrem să ne dovedim înţelepciunea,
comparaţia cu trestia, cu salcia, care se îndoaie dar nu se rupe, nu moare.
Suntem extrem de mândri de „înţelepciunea” aceasta a noastră, convinşi că ne va
scoate întotdeauna la liman, vom învinge. În sinea noastră ne mândrim că noi
cunoaştem secretul supravieţuirii, că deşi vom fi călcaţi în picioare, prădaţi,
umiliţi, jefuiţi, desconsideraţi şi dispreţuiţi, îi vom sfida refuzând să
dispărem, dovedindu-le că suntem foarte rezistenţi şi vom considera aceasta
marea noastră victorie. Aceasta este esenţa filozofiei noastre de luptă. Rezistenţa
pasivă dusă la extrem. Îi păcălim lăsându-i să creadă că pot să ne facă să
dispărem. Ne facem că plouă, că avem alte idealuri, mult mai înalte, pe care ei
nu le înţeleg, involuaţi fiind. Noi, de fapt, nici nu ne dorim să trăim mai
bine. Noi ne asumăm traiul prost în schimbul supravieţuirii. Aceasta este
alegerea noastră pe care ei nu au cum să o înţeleagă. Şi, chiar desfiinţaţi,
vom avea marea victorie că nu le-am oferit satisfacţia unei înfruntări, i-am
păcălit, am fost mai şmecheri decât ei, nu au obţinut de la noi nicio
manifestare de demnitate. Doar nu suntem fraieri, suntem mai rezistenţi ca ei.
Le arătăm noi lor câte umilinţe putem suporta. La infinit. Cam la aceasta se
reduce şmecheria celor mulţi dintre noi, la refuzul demnităţii, la refuzul
luptei. Dealtfel, cu foarte mari pretenţii de înteligenţă, reduşi la poziţia
perpetuă a învinsului în condiţiile unei competiţii corecte. Cârcotaşi,
zeflemitori, băşcălioşi dar laşi şi cu vocaţia servilismului. Avem nevoie să ne
ascundem în spatele cuiva atunci când optăm, pentru a avea cui să pasăm
responsabilitatea. Responsabilitatea nu se potriveşte profilului turnătorului
servil. Niciodată nu ştim nimic, pentru că altfel ar trebui să facem ceva, ori
asta nu se poate, nu se potriveşte profilului nostru de profitor de ocazie. Mai
bine ne prefacem că nu ne interesează, că avem alte preocupări, alte valori. Avem
foarte multe argumente, chiar dacă nu avem capacitatea de a le exprima coerent.
Noi ştim mai bine ce este bine pentru noi. Punct. Şi vreţi voi, ăştia care vă
daţi deştepţi, să ne convingeţi de altceva? Nu ţine. Chiar dacă aveţi voi multă
şcoală tot noi suntem mai deştepţi, pentru că nu vrem să vă credem şi o să
facem tot ceea ce o să vrem noi. Pentru că suntem mai mulţi decât voi şi în
democraţie cei mulţi conduc. Aşa că, voi trebuie să ne ascultaţi pe noi şi
puteţi să staţi şi în cap că tot nu vrem să facem ca voi. Ştim noi mai bine.
Aceasta e înteligenţa noastră infailibilă din care se trage înţelepciunea
rezistenţei la demnitate şi libertate. Dixit.

Gata! Românii ne-am predat. Am încetat orice luptă, orice încercare de a ne
crea o soartă ca popor. Suntem pe moarte. Nu mai reacţionăm la nici un stimul.
Suntem ca un organism mâncat de cancer în care mai sunt foarte active numai
celulele canceroase. Sistemul nostru imunitar a cedat şi organismul este pe
moarte, se scufundă încet, încet în ţărâna istoriei. Aşteptăm să murim. Ne-am
împăcat cu soarta şi ne gândim că, nu murim toţi ca indivizi, chiar dacă murim
ca popor, ca naţiune. Asta e!

Suntem indivizi singuri în mijlocul unui popor pe
moarte. Poporul român. Avem iluzia că mai trăim, de fapt, suntem morţi şi ca
indivizi. Nu mai avem energia de a lupta pentru idealuri superioare. Nu ne mai
identificăm decât cu nevoile primare, mâncare, adăpost, îmbrăcăminte, sex. Avem
ca scop lupta individului pentru supravieţuire. Dezechilibrele temporare în natură
au ca efecte ale autoreglării şi dispariţia unor specii. În decursul istoriei
au dipărut imperii şi popoare. Istoria, timpul nu se opreşte în loc. Au
supravieţuit grupurile mai bine închegate, mai bine adaptate. Poporul nostru nu
şi-a creat acele mecanisme care să-l protejeze. Nu şi-a creat respectul pentru
valoare, pentru acele valori care să-l facă mai puternic. Nu am căpătat, sau am
pierdut, ca mentalitate colectivă, reflexul necondiţionat al respectului acelor
valori care să ne întărească. Nu mai reuşim să depăşim egoismul individual
pentru a gândi colectiv. Comunismul şi propaganda împotriva comunismului ne face
să respingem instinctiv tot ce înseamnă colectiv. Interpretăm ca fiind rău tot
ce presupune un interes colectiv. Frica de succesul celuilalt ne paralizează şi
ne face să acţionăm împotriva interesului de grup. Cercul vicios al egoismului
ne vlăguieşte, suntem dependenţi de drogul egoismului care ne distruge.
Egoiştii care ne conduc ne întăresc dependenţa de egoismul care ne omoară, ne
cultivă egoismul, ne laudă ca fiind cei mai deştepţi, cei mai inteligenţi, cei
mai puternici şi ne spun că nu avem nevoie de alţii decât de ei să ne conducă.
Ne autodevorăm. Am intrat într-o spirală sinucigaşă din care nu are cine să ne
scoată pentru că aceia au fost eliminaţi primii. Nu vrem elite, nu avem nevoie
de elite. Elitele salvatoare au fost primele sacrificate şi sunt şi în
continuare. Suntem un organism fără cap, suntem în derută dar, de frica
recunoaşterii nonvalorii, respingem orice încercare de salvare şi preferăm
moartea, recunoaşterii lipsei de valoare. Suntem ca nişte naufragiaţi pe o
plută în mijlocul oceanului care, din cauză că toţi vor să fie comandanţi, omoară
comandantul şi se luptă între ei până mor cu toţii, în loc să accepte să
colaboreze pentru a se salva.
Doar o minune ne mai poate salva. Minunea dragostei deţară. Minunea de a deschide
ochii, de a
înţelege că e nevoie de înţelepciune, de oameni cinstiţi, curaţi şi iubitori de
ţară, care să ne ajute să devenim mai puternici, pe care să-i urmăm, să-i
apărăm şi să-i ajutăm, fără încrâncenare şi dorinţa de succes cu orice preţ. Minunea
de a trece peste egoism şi neîncrederea provocată de profitorii ultimilor ani.
Minunea de a avea puterea de a reveni la valorile strămoşilor, la echilibru, la
tradiţia lucrului bine făcut pentru sute de ani nu pentru o zi. Pentru a salva
neamul şi ţara este nevoie să ne adunăm, să acţionăm împreună ca parteneri egali,
de încredere. Ne adunăm sau dispărem.

Gheorghe Liviu Balaban
12 decembrie 2013