REVOLUŢIA MORALĂ

Motto: “La vamă, filosoful grec Apolonius a fost întrebat:
Ce bunuri aveţi de declarat?
Am: Dreptatea, Moderaţia, Puterea, Stăpânirea
de sine, Perseverenţa si Curajul.
Ele sunt sclavele dvs.?
Nu. Stăpânele mele.”

Pornim de la ideea că nu există valori morale absolute în ordine socială si cu precădere politică. Există însă valori de o importanţă desăvârsită pentru destinul superior al omului care sunt imuabile, cu alte cuvinte neschimbătoare si care nu pot fi descompuse la fel ca spiritul uman. Valorile acestea pot fi identificate la nivelul realităţii practice prin coduri de reguli, practici comportamentale, sisteme de conduită socială, principii raţionale, obiceiuri, dar mai ales prin virtuţile izvorâte din natura superioară a omului. Acestea sunt mai presus decât legile si convenţiile sociale formale, adesea influenţându-le caracterul, calitatea si modul de aplicare pornind de la reformarea si valorificarea condiţiei umane pe toate planurile printr-o mutaţie de
constiinţă individuală. Mediul moral al unei societăţi se reflectă în toate ideile si instituţiile sociale, politice si religioase produse de societate în ansamblul ei. Să reţinem că indiferent de calitatea vieţii, criza morală, condiţiile sociale primitive individul cu constiinţă de sine trebuie să practice sârguinţa si iubirea de stiinţă, bunătatea, iubirea, spiritul de dreptate si adevăr, preferând, însă un război sfânt decât o pace nedreaptă, fără deci să –si compromită credinţa sau principiile, dar păstrându-si omenia si unitatea de caracter, având aceeasi judecată corectă, aceeasi speranţă în transformarea societăţii reale într-una ideală, fără antagonisme sau corupţie.
Libertatea fără dreptate nu poate exista. Dreptatea este ultima frontieră a dreptului,
deoarece dreptul este un instrument de aplicare a ideii de dreptate pe o cale coercitivă.
Dreptatea însă este raţiunea existenţei dreptului ca stiinţă respectiv instituţie si nu invers.
Dreptatea este o stare a constiinţei civice, un sentiment înnăscut si totodată o virtute.
Morala ca sinteză a dreptăţii este izvorul dreptului. La fel cum educaţia trebuie să încurajeze
autoeducaţia, tot asa gradul de coerciţie juridică trebuie să încurajeze controlul social
constient care să fie rezultatul unei autodeterminări morale la nivel de individ si grup primar.
Dreptatea nu trebuie confundată în nici un caz cu o construcţie juridică, cu o instituţie,
un sistem de legi sau cu o sumă de obligaţii heteronom impuse. Ea derivă din capacitatea de
iubire, respectiv de slujire a fiecărui individ. Ne poate determina cineva să aplicăm mesajul
christic (,,Iubeste-ţi aproapele ca pe tine însuţi”), porunca moralei crestine? Dacă ar fi asa n-ar
mai fi nevoie de morală, ea împlinindu-se, nu ca o obligaţie, ci ca o necesitate motivată,
lăuntrică de constiinţă a omului. Constiinţa de sine presupune unitatea dintre starea a sti si
starea a fi.
Aceasta este diferenţa dintre morala gândită, cea heteronom impusă si cea trăită,
practicată. Iubirea crestină este un ideal social ce nu poate fi aplicată decât ca morală a întregii
societăţi, dar care se poate realiza prin oameni care pun principiile si credinţa morală deasupra
intereselor egoiste. Sfântul Augustin dă un sens mai concret mesajului: ,,Iubeste si fă ce
vrei!”. Conform acestui adevăr acolo unde există iubire, datoria morală nu mai este necesară.
Datoria morală se impune acolo unde iubirea lipseste, pentru a diminua pagubele, suferinţa,
distrugerea si a preveni actele antisociale. Adevărata morală este antisocială, ea presupunând
reformarea profundă a societăţii, realizarea acelui ut unum sunt. De aceea adevărata
competenţă morală începe cu sentimentul incompetenţei morale. Sunt destui oameni care
dornici de îmbogăţire, cu voinţă de putere ignoră cu bună stiinţă normele morale, legile,
săvârsind acte de înselăciune, de corupţie. Viaţa morală a acestor oameni are un caracter
trecător-se menţine cât se menţin interesele ce pot fi ariviste, oportuniste; de asemenea au un
caracter fragmentar manifestându-se într-o reţea socială unde se materializează interesele.
Însusi statul politic se teme de două lucruri: anarhie totală, acte antisociale, imorale care
generează haos, fapt întreţinut de structuri de putere statală si acte semnificând virtute si
perfecţiune în activitatea umană într-un grad mai mic sau mai mare.
Oamenii nu sunt făcuţi pentru legi si instituţii, ci acestea sunt create pentru interesele
lor vitale, pentru cerinţele lor de crestere, dezvoltare si siguranţă. Legile sunt necesare doar în
absenţa virtuţii si a capacităţii oamenilor să se organizeze după acea lege de constiinţă ce si-o
dau în urma unui proces de cunoastere a genezei lor, posibilităţilor de evoluţie, vocaţiei si
idealului lor pornind de la premisa că acestia au constiinţă de sine si de grup. De aceea dreptul
trebuie să devină un sistem cultural si moral în practică care să modeleze si să reglementeze
viaţa socială a oamenilor, efectuând tranziţia de la constrângerea socială si juridică la
libertatea morală si raţională esenţială pentru o dezvoltare umană, economică, politică
sănătoasă, echilibrată si durabilă. Stiinţa vieţii sociale trebuie să fie stiinţa echilibrului
moral.Virtutea este dinamică ea angajând total cunoasterea, constiinţa si modul de viaţă al
omului în chip nepervertit, pe calea continuei perfecţionări morale.
Această perfecţionare morală la individul constient de menirea, posibilităţile si limitele
sale, are două dimensiuni- una individuală si una socială, impersonală. La vârsta maturităţii
psihologice stabile, omul este protejat de viciile societăţii si de influenţele ei corupătoare dacă
acesta are un mod de a fi corect ce implică viaţa morală, nivelul de cultură, educaţia
democratică si civică, concepţia asupra valorilor, caracterul si metodele de lucru. Toate astea
se pot opune caracterului reacţionar al colectivităţii care preferă conservarea condiţiei sale
biologice si materiale întreţinând astfel starea de inerţie si conflict de interese, practicând
discriminarea si agresiunea prin guvern, fapt ce împiedică reformele profunde, descurajând
spiritul întreprinzător sau forţa individuală de creaţie. Subliniem că realitatea socială este un
joc între libertate si necesitate, între haos si ordine si între individ si societate unde rolul
individual este major, din individualitatea omenească liberă rezidând forţa, echilibrul, reforma
si evoluţia ascendentă a colectivităţii.
Libertatea este dependentă de lege în măsura în care legea este măsura acestei libertăţi.
Legea nu duce la virtute dacă oamenii care elaborează legea, ca si cei care o aplică nu înţeleg
corect rolul moral al libertăţii individuale dincolo de datoria socială, stiindu-se faptul că este
mai usor să îndeplinesti obligaţiile sociale decât pe cele morale, schimbându-ţi astfel
concepţia de viaţă, comportamentul. Individul ca motor vital al dezvoltării si devenirii
colective poate dobândi în decursul vieţii un spirit gregar, un spirit de masă sau de castă
.Numai indivizii care reprezintă cu adevărat modelul omului nou, integru si integral, creator
de valoare adăugată, care este un fenomen existenţial pot să reformeze un grup fie el si
conducător prin schimbarea de constiinţă a maselor, punând accentul pe 10% din membrii
societăţii cu scopul renasterii umanismului si sfârsitului societăţii reacţionare, a puterii
corupte. Astfel, prin formarea unui program de reînarmare psihologică si morală a societăţii,
trebuie să se iniţieze o formă de revoluţie morală constând în reforma colectivităţii prin
reforma individului, a vieţii personale, inoculând în constiinţa fiecăruia, îndeosebi a tinerei
generaţii, valori precum: libertatea, dreptatea, solidaritatea, iubirea, adevărul, toleranţa,
munca, caritatea, auto-responsabilitatea etc. Aceasta, însă depinde de factori subiectivi si
obiectivi cum ar fi: determinarea culturală, informaţională, educaţională, biologică, materială,
socială, genetică. Indivizii de excepţie reprezintă gradul de independenţă si autoorganizare al
societăţii care îsi cunoaste menirea, valoarea si îsi construieste propria civilizaţie bazată pe
virtute, creaţie, bogăţie materială si echilibru general dinamic. Aceasta este societatea
viitorului. Societatea viitorului aparţine marilor creatori si oamenilor de constiinţă cu simţ
moral, care însă au o evoluţie meritocratică si nu una pur catehetică, ci care să reprezinte
unitatea axiologică dintre valorile tradiţionale si cele ale creaţiei. O societate devine stăpânul
destinului ei când comunitatea socio-economică devine independentă prin promovarea
serviciilor, bunurilor, valorilor si a produsului maxim util către membrii ei care au constiinţa
apartenenţei la ea, realizându-se pe această cale trecerea de la nevoile inferioare de
supravieţuire la aspiraţiile cele mai largi de realizare, evoluţie si progres.
În acest context, se va putea realiza unitatea dintre materialitate si spiritualitate, dintre
spirit si materie, dintre religie si stiinţă, fără ca valoarea morală a construcţiei sociale sau
valorile superioare ale existenţei si ale spiritului uman liber si creator să fie înlocuite cu
valoarea de schimb, materială, tehnologică, financiară, ci respectându-se ierarhia valorilor,
echilibrul acestora, înlocuindu-se astfel treptat lupta pentru existenţă cu competiţia, persoana
umană să fie măsura instituţiilor, legilor si activităţii sociale, ea având drept măsură legile
naturale si credinţa morală aplicate în ordine socială. În acest sens, omul trebuie să respecte
legea eticii vieţii, neproducând suferinţă celorlalţi si aplicând în sfera social- politică prima
lege a creatorului si a creaturii: să nu creezi distrugând în acelasi timp. Independenţa unei
societăţi mai este legată de realizarea sinergiei panumane, soluţionarea problemei libertăţii si a
egalităţii membrilor societăţii în condiţiile trecerii de la societatea reacţionară la cea de drept si
democratică a cărei finalitate imediată să fie renasterea umanistă, meritocraţia participativă
care să formeze o civilizaţie bazată pe sfânta pătrime a credinţei, cunoasterii, constiinţei si
creaţiei prin care omul raţional si îndeosebi moral, deci divin să se recreeze fără a afecta
ordinea naturală, creată deja, ordinea fizică sau legile vieţii din ,,universul său de lumină.”
Libertatea are limită în adevărul moral, ea autodistrugându-se în afara dreptăţii, iar adevărul
moral prin forţa creatoare a spiritului uman ce aspiră mereu către desăvârsire, ca săvârsire fără
de sfârsire transformă libertatea condiţionată întruna nelimitată în bine prin utilizarea legilor
creaţiei în contextul existenţei sociale expansive. Libertatea este echilibrul libertăţilor, iar o
libertate mai mare trebuie să însemne un echilibru mai mare si nu o entropie mai mare. Cu cât
creste libertatea cu atât mai mult creste securitatea. De aceea libertatea adevărată, limitată în
rău si nelimitată în bine nu înseamnă a face ce vrei, cât a nu supune voinţei tale, voinţa altora.
Filosoful român Lucian Blaga(1895-1961)scria: ,,…creaţia precede morala (…) într-un
sistem existenţial în care nu mai e posibilă nici o creaţie, morala poate desigur să reprezinte
valoarea cea mai înaltă (…). Într-un sistem, în care mai e însă posibilă o creaţie, valoarea cea
mai înaltă e creaţia”. Pentru Blaga, omul ar fi o fiinţă cu acces în absolut si ar sfărâma toate
cadrele, atât ale naturii, cât si ale istoriei: ea n-ar aparţine naturii si n-ar avea nici istorie, ci ar
fi dincolo de ele. Libertatea implică calea regală a omului, adică cunoasterea cât mai adâncită
a forţelor naturii psihice si realizarea sintezei între viaţa lăuntrică a omului si unitatea vieţii
universale. Legat de problema egalităţii, ea nu a fost definită corespunzător suferind influenţe
antinomice ale dualismelor-democraţie-totalitarism si respectiv comunism-liberalism. Trebuie
menţionată faimoasa egalitate promovată de filosoful si împăratul stoic Marcus Aurelius(121-
180), care nu exclude, ci presupune ierarhia socială. Cetăţenii sunt egali numai în cadrul
ierarhiei sociale. Egalitatea semnifică drepturi proporţionale condiţiei fiecăruia si nu asezarea
unora în locul puternicilor si bogaţilor. Principiul unui stat de drept trebuie să fie egalitatea de
sanse, iar mentalitatea societăţii democratice-egalitate în diferenţă, drepturile omului fiind
egal garantate ele nedepinzând în mod exclusiv de funcţia, rangul sau poziţia în stat si
societate, ci de gradul de utilitate a valorii umane a individului în comunitatea socială. În Cele
două surse ale moralei si religiei, filosoful francez Henri Bergson (1859-1941), foloseste
conceptul de morală deschisă, pentru a caracteriza, morala liberă, ,,deschisă”, pentru valorile
universale ale umanităţii. Ea îi caracterizează, pe indivizii, care stiu ca dincolo de
prejudecăţile sociale, de îngrădirile legii si de limitările educaţionale să-si descătuseze
energiile creatoare, dând sens virtuţii, calităţilor pozitive numeroase de personalitate, misticii,
sfinţeniei, adică iubirii care este împlinirea vieţii. Un proverb spune că virtuţile sfinţilor sunt
viciile societăţii, iar înţeleptul se serveste de lege contra legii, în scopuri mult mai drepte si
binefăcătoare. Printre ,,eroii” moralei deschise, Bergson îi trece pe Socrate, care a pus în
valoare libertatea spiritului, Christos si pe Rousseau care i-a dezvăluit lumii sentimentul
naturii. Asadar oameni care au cinstit alte valori sau zeităţi în istoria omenirii au fost
consideraţi ca niste criminali, când în realitate au fost mari creatori de religii si opere morale.
Faptul că un individ aparţine unei colectivităţi cu un sistem de valori si norme morale diferit
de al nostru, nu ne dă dreptul să-l dispreţuim sau să-l persecutăm. Concepţia că obiceiurile,
convingerile, normele noastre morale sunt superioare altora, creează si întreţine bariere între
oameni, societăţi, naţiuni, stând la baza tuturor conflictelor.
În concluzie, revoluţia morală, ca revoluţie primordială a omenirii are drept scop
trecerea de la societatea reacţionară, adică imorală, îndreptată împotriva progresului la
societatea umană de drept si democratică ce se împlineste din natura ei pur umană, realizând
renasterea umanismului prin credinţă, cunoastere si creaţie ca izvor al sfintei valori. Revoluţia
morală are drept scop principal crearea omului complet pe plan psihologic, a omului perfect
echilibrat pe plan social, a omului înţelept si novator pe plan cultural, a omului creator de
valoare materială si spirituală pe toate planurile si a omului politic, care să întruchipeze
demiurgul lui Platon-creator având la bază modelul numit idee.

Scriitor Sebastian Sârbu, presedinte
Academia Meritocratică
[ membru FSC, GCI Academia Română, Cerc. dir. stiinţ. Centrul de
Cercetare si Studii de Securitate Publică- ANSOA]