Oamenii cavernelor şi fotbalul. Când bătaia unor părinţi la meciul copiilor de 10 ani explică eşecul unei naţiuni

Zăcămintele inepuizabile de barbarie ale României mă răstignesc uneori, reamintindu-mi de disperarea lui Gabriel Liiceanu în „Întâlnire cu ţara mea“.

Ceea ce s-a petrecut sâmbătă dimineaţă în plin Bucureşti, la un meci de fotbal al unor copii de 10 ani, depăşeşte puterea de înţelegere a unui om întreg la cap şi născut într-o comunitate trecută de Evul Mediu timpuriu. 20 de indivizi, părinţii copiilor care jucau, bărbaţi şi femei laolaltă, s-au bătut cu bestialitate pe marginea terenului, au rupt gardurile, şi-au cărat pumni şi picioare într-o izbucnire de violenţă şi instincte primare inimaginabilă. O regresie spontană şi colectivă la omul cavernelor.

Viaţa trăită printre pumni şi picioare cărate în gură

În urmă cu decenii, experimentele demente ale bolşevicilor obligau oameni din această ţară, deţinuţi din puşcării, să-şi toarne şi să-şi bată prietenii pentru o bucată de pâine sau un strop de odihnă în plus. Mulţi dintre acei martiri ai iadului comunist au suportat privaţiunile, preferând o moarte în chinuri unei vieţi mizerabile, măcinate de remuşcarea de a-şi fi lovit semenii.
Sâmbătă, 26 martie 2016, haita s-a bătut pentru nimic. Era un meci banal între nişte copii care, la final, nu câştigau nimic. Nu se decidea o finală de Cupă Mondială, nu se îmbogăţea nimeni, în tribună nu era niciun trimis de la Real Madrid şi Manchester United. Niciun fault în teren, nicio înjurătură în tribună, nicio frustrare cărată de acasă nu poate fi o justificare pentru criza colectivă de nebunie care a adus nişte oameni în toată firea în situaţia de a se călca în picioare în faţa propriilor copii.

Barbaria de la Baza Sportivă Toni Doboş nu e însă nici excepţională, nici surprinzătoare. Ceea ce s-a întâmplat sâmbătă în Sectorul 6 din Capitală este poza României cu totul, a sălbăticiei care ne înghite. Picioarele şi pumnii împărţiţi pe marginea terenului, de faţă cu zeci de copii, îi regăsim peste tot în jurul nostru, doar că, scufundaţi în această realitate abnormă, am încetat să îi mai remarcăm. Îi vedem în trafic, când ne tăiem unii altora faţa fără să semnalizăm şi fără să ne cerem scuze; îi vedem la inaugurările de hipermarketuri cu promoţii la bormaşini şi tigăi; îi vedem în cartiere, după blocurile gri; îi vedem în şcoli, în filmările cu telefonul mobil ale golanilor bătând profesori; îi vedem în campaniile electorale, unde a lipi afişul unui candidat din opoziţie poate însemna, uneori, un cuţit în coaste; îi vedem în cârciumile unde, după ce şi-au băut minţile cu ţuică de pufoaică pe datorie, „cetăţenii“ se încaieră creştineşte.

Înainte să ne lipsească pasa cu exteriorul ne lipsesc cei şapte ani de-acasă

Problema poporului român nu este că n-ar fi instruit, ci că, în principal, nu este educat, remarca Lucian Boia. Ne lipsesc îngrozitor cei şapte ani de-acasă înainte de a ne lipsi cunoştinţele de geometrie şi de fizică. În ţara unde s-a ajuns ca părinţii să fie mituiţi pentru a le da o şansă la educaţie propriilor copii – practic, să le fie plătită „scoaterea din producţie“ a micuţilor pentru a fi trimişi la şcoală –, în ţara fruntaşă în toate clasamentele europene ale sărăciei, traficului de copii, violenţei în familie şi prostituţiei, o bătaie între 20 de persoane la un meci de juniori poate trece drept banală.

Dar nu-i aşa. Instinctele atavice exhibate sâmbătă în grup sunt chiar cheia insuccesului nostru ca naţiune. Cocoţaţi în viloaie şi merţane direct din bordeiele istoriei, nu înţelegem de ce suntem priviţi „altfel“ imediat cum trecem graniţa.

„Nu copiii sunt problema, ci părinţii. Ei sunt cei care, din ambiţie şi orgoliu, din nerăbdarea de a se îmbogăţi de pe urma copiilor, strică totul. Din cauza lor copiii se ratează, nu sunt educaţi să respecte munca, să-şi respecte semenii, să se comporte civilizat. Jucătorii români de fotbal au o problemă de mentalitate şi de atitudine înainte de a avea o problemă de valoare“, îmi povestea, vara trecută, un antrenor trecut, de-a lungul carierei, pe la loturile naţionale de juniori. „La Mogoşoaia, după plecarea reprezentativei sub 17 ani, toate televizoarele au fost găsite cu sonorul dat la maxim pe posturi de manele“, spunea, în urmă cu câţiva ani, un alt angajat din federaţie. „Dacă intraţi în vestiar la o echipă de juniori, vă îngroziţi. Discută numai despre pariuri“, mi se plângea, deunăzi, un conducător de club despre ce se găseşte în România „la firul ierbii“.

Georgiana Doboş, soţia fostului internaţional şi managera bazei, a închis cercul sâmbătă seara, în direct la Sport Total FM: „Părinţii distrug toată munca, toată educaţia pe care încercăm să le-o dăm copiilor de trei ori pe săptămână, câte o oră şi jumătate. Vorbim de oameni care nu ştiu să trăiască după reguli“.

În urmă cu ani, într-o analiză a motivelor pentru care fotbaliştii români se ratau când ajungeau în Spania, ziariştii iberici ajungeau la o concluzie – pentru ei – surprinzătoare: „Educaţia, sau, mai degrabă, lipsa ei nu-i lasă pe români să se adapteze şi să se integreze în comunitate“.

Şi nu numai în Spalia. Atunci când Mitea a ajuns la Ajax, iar coechipierii au văzut că românul – după cum povestea menajera lui – întinde pe faţa de masă ce scoate din nas, râgâie şi flatulează în timp ce mănâncă, eşecul său mai putea fi surprinzător, cel mult, în România.

Ce şoc, domnilor şi doamnelor care v-aţi călcat în picioare sâmbătă, traumatizându-vă pe viaţă propriii copii! Drumul spre gloria şi milioanele la care visaţi de pe urma fiilor voştri nu începe cu pasele geniale ale unor prichindei care abia au învăţat să alerge, ci, atât de prozaic, cu neînsemnatele „Bună ziua!“, „Mulţumesc!“, „Mă scuzaţi!“, „La revedere!“.

sursa: prosport.ro