Importanța telefoanelor mobile inteligente în semnalizarea obiectivelor pentru rachete și debarcarea trupelor aerotransportate

SUA livrează telefoane mobile Solarin din Israel în cadrul ajutorului umanitar în Venezuela

Camioane cu ajutor umanitar militar, intrând în Venezuela Telefoanele mobile Solarin cumpărate de Pentagon vor permite civililor și militarilor venezueleni să semnaleze prin satelit – abandonându-le sau purtându-le – punctele exacte pentru a indica țintele pentru rachete și, ulterior, aterizarea trupelor aerotransportate. Utilizarea exclusivă a imaginilor prin satelit s-a dovedit a fi limitată și deficitară, de aici utilizarea semnalizării fizice cu Solarin înainte de invazie. Telefoanele mobile Huawei chinezești ale căror softuri nu
pot fi controlate și urmărite în totalitate (cel puțin înainte de 2019, când se pare că au ajuns la un acord după arestarea CEO-ului Huawei în SUA), concurează cu mobilele Solarin ale Sirin labs. Solarin se pare că va deveni telefonul invaziei în Venezuela. Camioane cu „ajutor umanitar militar”… trec frontiera Venezuelei dinspre Brazilia.

Militarilor SUA li se interzice să cumpere celulare chinezești

Implicarea Israelului alături de SUA este inerentă pentru a lua în stăpânire Venezuela și Belize. Sirin Labs este o extensie a fabricii de microcipuri INTEL din Israel, fiind finanțate cu bani americani. Aceste cipuri sunt purtate de toate rachetele de pe piață, mai putin cele chinezești (de aceea le dorea Turcia), și sunt capabile să modifice în zbor ruta și țintele atribuite fiecărei rachete. De la aurarii medievali la familia Rothschild – banii fiat şi Marea Criză Economică Principala cauză a crizelor economice trecute, prezente şi viitoare sunt banii fiat, împrumutaţi de bănci oamenilor printr-un sistem numit „împrumut cu rezervă fracţionarăˮ. Bancherii moderni au împrumutat acest sistem de la aurarii medievali şi l-au îmbunătăţit, acesta aducându-le până astăzi profituri uriaşe. Deci cum procedau aurarii şi în ce consta sistemul? Ce numim noi astăzi bani îşi are originea în Veneţia secolului al XIII-lea. Pe atunci, oamenii foloseau pe post de bani monede de aur, dar, fiind foarte dificil de transportat dintr-un loc în altul, mai ales din cauza tâlharilor, aurarii au găsit o oportunitate de afaceri în acest fapt nefericit. Se ofereau să depoziteze banii clienţilor, în schimbul unei taxe. Oamenii au considerat că este o idee bună şi au încredinţat banii către aurari, împreună cu taxa, primind în schimb o chitanţă, pe care o puteau schimba mai târziu pentru aurul încredinţat aurarilor. Cetăţenii şi-au dat seama că aceste chitanţe pot fi folosite la fel ca banii reali, ele fiind considerate a avea sau a reprezenta o valoare, fiind astfel acceptate ca un mijloc de schimb. Cu timpul aurarii au realizat că oamenii preferau să folosească chitanţele emise de ei precum banii. Aurarii mai abili au observat că, atunci când clienţii lor îşi retrăgeau aurul, rar îl retrăgeau pe tot. În schimb, preferau să retragă doar o parte din întregul depozit, lăsând restul acolo unde se afla. Aurarii au realizat că pot oferi împrumuturi care depăşeau valoarea aurului care se afla în depozit. Clienţii se prezentau la bancă şi primeau chitanţe ori bonuri pe care le credeau bani reali (ce reprezentau o anumită cantitate de aur). În realitate, aurul nu exista. Este necesar să ştim că aurarii aveau nişte aur, dar nu suficient cât să acopere toţi banii de hârtie pe care îi emiteau. Dacă însă se răspândea zvonul cum că o mare parte din banii aflaţi în circuitul economic de fapt nu există, sar fi iscat panică şi clienţii s-ar fi repezit la bănci, pentru a retrage aurul rămas, înainte ca altcineva să intre în posesia lui. Sunt perioade când este foarte folositor să împrumuţi bani. Dar, când doreşti să profiţi de îndatorarea populaţiei, apare tentaţia să o măreşti cât de mult posibil, deoarece, cu cât gradul de îndatorare este mai mare, cu atât te îmbogăţeşti mai mult.

Cum se procedează în zilele noastre? Când o persoană, firmă sau ţară se împrumută, nu li se dă o sumă de bani pe care altcineva a depozitat-o sau pe care banca o are în seifuri. În schimb, dacă o persoană doreşte să împrumute, să spunem, 10.000 de dolari, banca tipăreşte (cifre pe ecranul unui computer) 10.000 de dolari în contul persoanei respective şi, iată, avem bani! Acest tip de bani se numește bani fiat, după o frază din versiunea latină a Bibliei („Fiat lux!ˮ – „Să se facă lumină!”). Trimiterea este evidentă: băncile au abilitatea (sau autoritatea) să creeze bani din nimic, bani pe care îi împrumută populaţiei în schimbul unei dobânzi, iar, în cazul în care eşti pus în incapacitatea de a plăti suma împrumutată plus dobânda, de data asta în bani reali, banca îţi ia casa, maşina, terenurile. Prost schimb, nu-i aşa?

Un articol publicat în cotidianul The Guardian, în 2014, şi intitulat „Adevărul a ieşit la iveală: banii sunt simple chitanţe, iar băncile se scaldă în eleˮ, ne lămureşte şi mai mult în acest sens: „Oamenii îşi depun banii la bancă. Băncile împrumută aceşti bani în schimbul unei dobânzi – către consumatori sau către antreprenorii ce doresc să investească într
o afacere profitabilă. Sistemul rezervei fracţionare le permite, e adevărat, băncilor să împrumute sume cu mult mai mari decât cele pe care le au în depozite şi la fel de adevărat este că, dacă economiile nu sunt suficiente, băncile vor putea să împrumute şi mai mult de la Banca Centrală. Banca Centrală poate tipări câţi bani doreşte, dar are, de asemenea, grijă să nu tipărească prea mulţi. De fapt, de multe ori ni se spune că acesta este motivul pentru care există bănci centrale. Dacă guvernele ar avea dreptul să tipărească bani, cu siguranţă ar face-o în cantităţi mult prea mari, iar inflaţia ce ar rezulta ar arunca întreaga economie în haos. Instituţii precum Banca Angliei sau Rezerva Federală au fost create pentru a reglementa cantitatea de bani aflată în circulaţie, astfel încât să prevină inflaţia. Nu există însă limite legate de cantitatea de bani pe care băncile o pot crea, atât timp cât găsesc pe cineva care să îi împrumute. (…) Acest lucru înseamnă că limita reală la cantitatea de bani aflată în circulaţie nu coincide cu cât doreşte banca centrală să împrumute, ci cu cantitatea de bani pe care doresc să o împrumute de la bănci guvernele, firmele sau cetăţenii obişnuiţi (cantitate care este nelimitată, s-ar putea adăuga). (…) Închipuiţi-vă doar ce s-ar petrece dacă deţinătorii de credite ipotecare ar realiza că banii pe care i-au împrumutat de la bancă nu sunt, de fapt, economiile de-o viaţă ale unui pensionar econom, ci doar ceva pe care banca l-a adus în existenţă printr-o baghetă magică, aflată în posesia sa şi pe care noi publicul i-am dăruit-o.ˮ Cele redactate mai sus nu sunt, din nefericire pentru noi, închipuirile unui redactor al cotidianului britanic The Guardian. Băncii Angliei, într-un document intitulat „Crearea banilor în economia modernăˮ, „i-a scăpat porumbelulˮ, confirmând ceea ce mulţi ştiau de multă vreme. Teorie a conspiraţiei? Din nefericire, nu mai poate fi considerată astfel. Nu vom auzi acest aspect nici la şcoală, dar nici din gurile majorităţii analiştilor economici, iar, în cazul în care o mare criză economică va lovi, aceştia vor arăta cu degetul în altă direcţie decât cea corectă. Mare parte a banilor aflaţi în circuitul economic sunt bani fiat, însă aceiaşi analişti refuză să recunoască acest fapt. Putem spune că principalul vinovat pentru această şarlatanie, cel puţin în ţara noastră, este guvernatorul BNR, sub al cărui „patronajˮ s-a desfăşurat totul. Existenţa banilor fiat – mult timp considerată o teorie a conspiraţiei – este recunoscută şi de Banca Angliei, pe pagina sa de internet. Un sistem economic bazat pe bani fiat poate avea avantajul impunerii unei creşteri economice accelerate (boom economic), dar, în acelaşi timp, respectivul boom va fi urmat aproape sigur de o recesiune sau chiar de o criză economică. Pe lângă aceasta, o mare cantitate de bani fiat aflată în circulaţie poate duce la creşterea inflaţiei, aşa cum o observăm cu toţii în ultima vreme. Dacă, în trecut, o familie cu doi copii putea să trăiască relativ liniştită doar din activitatea capului familiei, astăzi, nici măcar munca ambilor părinţi nu poate să ofere familiei un trai decent. Însă o altă cauză a acestui fenomen este, mai ales în Statele Unite ale Americii, şi externalizarea joburilor „buneˮ (mai ales cele din industria manufacturilor) în ţări din lumea a treia, în timp ce mulţi americani trebuie să se mulţumească cu slujbe care nu le aduc venituri cu adevărat decente. Cine ştie să se pună la adăpost înaintea unei mari crize economice poate să se îmbogăţească de pe urma ei. Acţiunile companiilor, proprietatea imobiliară, precum şi alte bunuri vor avea preţuri mult reduse în timpul unei astfel de prăbuşiri a economiei. Cel care are o rezervă consistentă de bani sau aur, al căror preţ creşte de cele mai multe ori în timpul unei crize, poate pune mâna pe bunuri valoroase la preţuri foarte mici. Acesta este unul dintre mijloacele prin care marii bogaţi ai planetei devin şi mai bogaţi, în timp ce săracii devin şi mai săraci. Dacă ştii când se va petrece o Mare Criză economică, te poţi pregăti corespunzător, iar multe dintre elitele planetei cunosc acest aspect (pentru simplul fapt că în cea mai mare parte din cazuri, ele concertează aceste crize). Ne paște un cutremur economic Cauzele profunde, remanente, ale insolvenței economiei sunt ratate sistematic, atât de autorități, cât și de main-stream-ul mediatic. Preocuparea obsesivă și cvasi-exclusivă este pușcăria. Dar ne paște un cutremur economic. Companiile în insolvență încă dau de muncă unui număr de cca 200 de mii de angajați. Companiile care nu sunt încă în faliment păstrează în piață cca 100 de mii de contracte de muncă. Păcat că unele dintre ele – cum ar fi CFR Marfă, CFR Infrastructură și CEO – urmează să intre în insolvență curând, date fiind anchetele de concurență care se vor solda cu decizii de recuperare a unor ajutoare de stat de cca 400 de milioane de euro, respectiv, date fiind certificatele de CO2 lipsă, în valoare de cca 80 de milioane de euro.În sectorul IMM, jalea este și mai deplină. Din cca 800 de mii de societăți câte sunt înregistrate în România, mai mult de 350 de mii sunt de mult în fază terminală, întrucât au capital negativ (legea societăților impune ca, în cazul unor pierderi care depășesc 50% din activul net contabil, societățile respective este necesar fie să își reîntregească, prin bani aduși „de acasă” de acționari, capitalul, fie să se lichideze). Mult mai grav este că din acest noian de societăți, doar 2% sunt „bancabile”. Vorbim, deci, de maxim 16 mii de societăți care s-ar putea împrumuta la bănci, fie pentru a ieși din dificultate, fie pentru a se
dezvolta. Numai că și în cazul acestora „șansa” de a se împrumuta la bănci este limitată. În anii care au trecut de la așa-zisa trecere a economiei României la statutul de economie de piață, acele companii sau IMM-uri care au lucrat cu băncile, s-au împovărat nu numai de datorii, ci și de ipoteci sau de garanții personale asumate de acționari (care și-au băgat în această găleată „selectă” și rudele, prietenii sau societățile afiliate). Creditul comercial în România este scump, invaziv (banca se interferează cu afacerea debitorului sau chiar o preia, pe propriile SPV-uri dedicate „managementului” garanțiilor executate) și îmbâcsit de reguli de prudențialitate bătrânești, impuse acum 20 de ani și menținute de o camarilă din banca centrală eternizată pe post și încremenită în proiect. De aceea, companiile și IMM-urile, deopotrivă, au preferat să se împrumute fie de pe piața externă, fie de la acționari, ceea ce a determinat reducerea sistemului bancar român la cea mai mică dimensiune din Europa. Cu un total al creditelor de cca 48 de miliarde de euro, din care mai mult de 44 de miliarde de euro sunt credite acordate populației sau statului, sistemul bancar al României se laudă, totuși, cu cea mai mare profitabilitate din Europa.

Nota bene: întrucât același sistem bancar stă cu fundul pe depozite de peste 73 de miliarde de euro, iar coeficientul de multiplicare (leverage) este de 1 la 7 în România, creditul bancar românesc ar fi putut fi lejer ridicat la 500 de miliarde de euro, dacă nu s-ar fi instaurat, după acordul de la Viena din 2009, păstorit de nimeni altul decât de guvernatorul de atunci și de acum al BNR, un model de business auto-destructiv, care presupune reducerea volumului creditării, dublată de ridicarea la cote inimaginabile a costurilor creditului (un model deplâns, de altfel, cu lacrimi de crocodil, chiar de BNR). Un oficial al BNR, dl Fl. Georgescu, calcula prin 2015, un necesar de capital care să acopere pierderile societăților comerciale, mai sus enunțate, de cca 23 de miliarde de euro. În prezent, același domn Georgescu arăta, chiar la audierea din Senat, că acest necesar de capital a ajuns la 33 de miliarde de euro. Evident, nu există nici măcar iluzia că acest capital ar putea fi strâns de (la) acționari, pentru a fi injectat în niște companii sau IMM-uri cu pierderi, așa că, mai degrabă, cele 350 de mii de societăți cu capital negativ vor fi lichidate, iar odată cu dispariția lor vor dispărea și locuri de muncă. Încercați să faceți o proporție față de companiile care se află în insolvență, al căror număr se situează undeva în jurul cifrei de 30 de mii. O să sesizați ușor proporțiile dezastrului. Intermediar, a se observa că, în Registrul comerțului sau la fisc, sunt înregistrate în jur de 450 de mii de întreprinderi individuale sau familiale, PFA și alte persoane care realizează venituri din activități independente, care dau de muncă la încă pe atâția salariați. Nu știm în ce stare se află aceste mici afaceri, căci nu există statistici, dar știm că o mare parte dintre titularii lor s-au împrumutat la bănci, fie pentru susținerea afacerii, fie pentru nevoi personale, iar acum sunt în stare de supra-îndatorare, ca și consumatorii captivi în menghina creditelor de consum. Apropo de creditele de consum. Minunatul model de business al sistemului bancar român a putut să inventeze credite de multe zeci de mii de euro (sau poate chiar de sute de mii de euro) acordate pe zeci de ani unor salariați care aveau salarii de 250 de euro pe lună, dar nu și-a
pus osul la treabă pentru a inventa și credite acordate companiilor pentru a susține aceste locuri de muncă și, mai ales, pentru a susține creșterea salariilor în vederea fidelizării salariaților, creștere care ar fi dus la o mai mare solvabilitate a debitorilor persoane fizice. Când ratele s-au dublat ori s-au triplat (la un an sau doi de la finalul perioadei de grație), salariile nu au putut fi mărite din pix, iar salariații, rând pe rând, au plecat la muncă în străinătate, printre altele, pentru a plăti rate la bancă. Cei care nu au reușit să facă asta au ajuns în stare de supra-îndatorare sau de faliment și au fost vânduți pe doi lei colectorilor de creanțe. Între timp, companiile și IMM-urile românești au fost deșertificate sub raportul surselor de finanțare a activității și, mai ales, sub raportul resurselor umane.

Mai mult de 4 milioane de români plecați din țară nu înseamnă doar cea mai mare rată de imigrare din Europa, ci și pierderea unei treimi din forța de muncă a României. Cei rămași în țară, cu o calificare minimală, se cam pregătesc de ieșire la pensie, fără ca o nouă generație să fie pregătită pentru a-i înlocui. Pe toate canalele posibile, aceștia sunt îndemnați să plece, pentru a face PIB în Italia, Spania, Franța, Germania sau Marea Britanie. Iar acum, lumea bună a „biznisului” se plânge de lipsa forței de muncă, în timp ce înjură guvernanții pentru majorarea salariului minim. Economia României este grav și malefic dezechilibrată, este ca malnutriția. Crește în ritmuri uluitoare pentru profeții crizelor și ai apocalipselor, dar creșterile anuale nu se văd în creșterea bunăstării medii a omului de rând. Motivația este concentrarea nesănătoasă a resurselor și a bogăției. Există câteva orașe mari care sunt ultra-bogate în raport cu restul țării (de exemplu, cifra de afaceri totală a județului Vaslui a fost, în 2018, de 5,5 mld lei, fiind realizată în proporție de 96% de companii și IMM-uri românești, în timp ce cifra de afaceri a județului Timiș, pe același an, a fost de 56 de mld lei, fiind realizată de firme românești doar în proporție de 38%). Există, de asemenea, un club select al companiilor care realizează marea majoritate a cifrei de afaceri naționale. Un număr de 100 de companii (dintre care doar 5 sunt românești) realizează 75% din PIB-ul României. Plusvaloarea creată aici nu se impozitează decât în proporții infime aici, întrucât tehnicile de optimizare fiscală reușesc cu mare eficiență să exporte această plus-valoare. Iar această optimizare fiscală nu este nici măcar lucrul cel mai rău. De-a dreptul malign este modelul economic instaurat în urmă cu 28 de ani, un model economic care a presupus permanente facilități și ajutoare de stat pentru mitologicul investitor străin (purtătorul biciului cu care populația României trebuia să fie deprinsă să fie docilă, după savantele teorii ale academicianului M. Isărescu), același investitor care acum amenință că își ia bagajele și pleacă dacă nu se menține „competitivitatea” prin salarii de doi lei ale angajaților români sau care se panichează și își închide repede pozițiile speculative la bursă când mai apare câte o reglementare care încearcă (în stil de mămăligă, totuși) să repună lucrurile în matca lor firească, taxând lăcomia celor lacomi și
degrabă panicați. Mai e nevoie să spunem că nu se mai poate continua așa? Era o certitudine că „nu se mai poate așa” încă din 2014, când Robor a fost lăsat în mod artificial la cel mai mic nivel din istorie, pentru a mai fi capturați încă o sută – două de mii de naivi în Programul Prima casă și, cu toate acestea, nimeni nu a luat măsuri. Dar poate că insolvența ce va să vină (plus uriașul val de dizolvări pentru pierderi care depășesc de mult jumătate din activul net al companiilor) va obliga autoritățile, care or fi ele, să pună în practică un plan de reorganizare global, pentru România. Google recunoaşte că a modificat setări în telefoane Android – de la distanţă şi fără permisiune

Gigantul hi-tech Google a recunoscut că a modificat de la distanţă setări în telefoanele Android fără permisiunea utilizatorilor, măsură considerată de experţi ca fiind negativă din punctul de vedere al „transparenţei şi consimţământului”. BBC a susţinut că Google a recunoscut faptul că a activat de la distanţă funcţia „battery saver” (de economisire a bateriei) pe telefoanele Android la numeroşi utilizatori. Funcţia este proiectată să permită telefonului să opereze la un nivel scăzut de performanţă dar protejând bateria şi, în unele cazuri, este activată automat când bateria unui telefon scade sub un anumit nivel. Potrivit mai multor persoane care au descris situaţia, funcţia a fost activată în cazuri în care bateria era plină sau aproape plină. Într-un mesaj postat pe Reddit, un purtător de cuvânt al Google a explicat că activarea neaşteptată a acelei funcţii a făcut parte dintr-un test intern ce are legătură cu actualizarea sistemului de operare Android şi că măsura a fost făcută publică din greşeală. „Acesta a fost un experiment intern pentru a testa funcţiile de salvare a bateriei şi a fost aplicat la un număr mai mare de utilizatori decât s-a intenţionat. Acum am readus funcţia la setările iniţiale. Vă rugăm să configuraţi după cum doriţi. Ne pare rău pentru confuzie”, a susţinut compania într-un comentariu pe Reddit. Majoritatea telefoanelor afectate au fost raportate ca fiind dispozitive Google Pixel, dar au existat şi alte tipuri de telefoane a căror funcţie pentru economisirea bateriei a fost activată pe neaşteptate…. Este normal să luptăm împotriva capitaliștilor îmbogăţiţi de sistem? De unde vine ura celor săraci faţă de cei bogați? Diferența între evitarea plăţii taxelor și evaziunea fiscală Constatăm în ultima perioadă un fapt aparent uimitor: pe prima pagină a unor ziare corporatiste sau în știrile de pe „sticlă” sunt înfieraţi cei bogați și sunt găsiți ca vinovați pentru diferite delicte grave. Cum ar fi influențarea discreționară a situației economice sau politice într-o țară sau alta sau pentru că evită să plătească taxele depunându-și banii în paradisuri fiscale. La prima vedere este dificil să înțelegem cum se face că mass-media îi critică pe bogați într-o manieră nemaiîntâlnită până în prezent, dat fiind că de fapt chiar aceștia dețin respectivele instituții media și sunt implicați în cadrul lor, cum este cazul evreilor
americani. Peste 96% dintre producătorii media sunt jewmericani. Atunci de ce se petrece asta? De ce acum? Acești bogați și super-bogați au furat sau au delapidat acum pentru prima oară? S-au unit ei în ale furatului și tunurile pe care le dau sunt acum cu mult mai mari și mai evidente? Au început ei să își scoată ochii unii altora? Nici vorbă…

Am aflat din scandalul uriaș al documentelor și rapoartelor legate de afacerea Paradise Papers sau Panama Papers care este modul în care îmbogăţiţii capitaliști au găsit de cuviinţă să își ascundă averile pentru a nu mai plăti taxe. Taxe care ar fi reprezentat în mod normal sume imense. Media jewmericană folosește un arsenal extrem de divers și bogat de cuvinte pentru a exprima ceea ce are loc în aceste paradisuri fiscale. Toate acestea ne sugerează o parte din depravarea și mizeria capitalistă care s-a concretizat în a plăti taxe… mai puțin sau deloc. Constatăm că apar două expresii cheie în toate poveștile despre aceste paradisuri fiscale și anume: evitarea taxelor şi evaziune în domeniul taxelor. Cuvântul cel mai utilizat este EVITAREA taxelor…. De ce? Este oare o evitare? Păi, noi toți evităm plata taxelor sau cel puțin încercăm să o facem. Nu vom auzi niciodată despre vreun un om de afaceri, indiferent de mărimea afacerii, care să spună contabilului său să plătească taxe cât mai multe, în cazul în care ar putea evita unele plăţi… Observăm chiar că evitarea plății taxelor este încurajată de înseși guvernele capitaliste, dacă legea și codul de taxe o permit… Televiziunile din SUA au prezentat la știri că peste 3.000 de canadieni au făcut depuneri în aceste paradisuri fiscale, mulţi dintre ei având nume proeminente în afaceri, politică, viaţa religioasă și așa mai departe. Și toți contestă că au făcut ceva în afara legii….. Chiar aşa să fie? Cum poate fi legal un lucru pe care noi, cei amărâți, nu putem sub nicio formă să-l facem, în timp ce bogătașii îl fac cu nonșalanță și în detrimentul nostru? Dreptul nostru este să muncim și să nu fim evazioniști, pentru că de evitare a taxelor este greu de vorbit, nu-i așa…??? Dacă bogații au făcut banii cinstit și au construit unele paradisuri de unde pot investi și înmulți banii, nu este nimic în neregulă. Dar de ce banii trebuie ascunși și de ce nu li se cere să spună ce sume dețin în aceste paradisuri fiscale? Știm doar că acolo sunt mulţi bani. Câţi sunt şi cine sunt cei care îi dețin în proprietate, nominal, asta nu știm și cu siguranță nu vom ști niciodată. Acest aparent război pe care îl prezintă presa împotriva celor bogați, este ca și cum s-ar lupta împotriva Sărbătorii de Crăciun sau a mașinilor care rulează pe stradă… A devenit o glumă de care chiar acești bogați se amuză și zâmbesc condescendent la ea, sfidându-ne din toate unghiurile. Ne lasă să înțelegem că am fost furați, dar nu oricum, ci inteligent, și ne sugerează că noi suntem mult prea proşti ca să înțelegem și să dezamorsăm un mecanism de acest fel… Nu s-a auzit niciodată de un eventual paradis fiscal al săracilor, al celor ce muncesc. Un paradis în care să li se promită că nu vor plăti taxe la banii pe care îi au și că vor primi și o dobândă decentă la acei bani. De ce? Pentru că este doar privilegiul bogaților, introdus și menținut prin legi făcute de politicienii pe care „Elita” bogaților îi numește.

Agenția de taxe canadiană (CRA) ne informează zilnic că investighează problema. Dar întrebarea este: chiar o fac cu adevărat? Tot cei de la agenția de taxe ne asigură că există cel puțin 13,4 milioane de înregistrări ale mișcărilor de conturi doar ale canadienilor în paradisurile financiare. Deci mișcările acestor bani ai îmbogăţiţilor capitaliști sunt enorme! Se mișcă băieții și nu o fac doar ca să ne arate mișcare şi să ne impresioneze. Totuşi, de ce nu ne plac bogaţii planetei sau ai ţării în care trăim? Poate pentru că ei au bani şi noi nu avem? Nu neapărat. Ci pentru că înțelegem că e ceva necinstit la mijloc. Se încearcă de cele mai multe ori să ni se prezinte povestea îmbogăţiţilor pe șablonul că au fost nişte emigranţi fără niciun ban în buzunare, fără speranţă și fără prea multă şcoală, care au demarat o afacere şi au creat prin talentul lor un imperiu de zeci sau sute de milioane de dolari, urmând o evoluţie exponenţială datorită simţurilor lor în afaceri. Mai putem înghiţi această gogoașă? Jewmericanii din media vor să ne dea impresia că o astfel de îmbogăţire colosală este posibilă şi pentru noi. Ceea ce nu ne spun, este că fără să fii acceptat de cartelul financiar al „Elitei” nu poți face nici măcar primul pas în vreo afacere de mare anvergură. Bogaţii sunt total diferiţi faţă de noi, ceilalţi. E ca și cum ei ar trăi pe o altă planetă și ar avea în jurul lor un sistem planetar diferit. Banii reprezintă pentru ei un drog şi dependenţa de acest drog este evidentă. Ei ştiu că banii pot conduce către putere. O putere pe care noi nu ne-o dorim, nu credem în ea, nu o respectăm, iar în cazul celor mai mulți nici nu putem crede că ea ne va aparţine vreodată. Bogații ştiu că banii pot oferi privilegii şi influenţă. Ei ştiu că prin bani pot manipula „izotopii” puterii într-un mod pe care mulţi dintre noi nu îl înţeleg. Aceste lucruri pot fi foarte periculoase pentru aşa-zisa „liberal democraţie” pe care capitalişti vor să o instituie ca viitor al sistemului mondial. Evitarea taxelor de către cei bogați poate fi supărătoare pentru cei ce nu le pot evita, aceștia din urmă cerând mereu „justiţie”. Poate fi un păcat, dar această evitare a taxelor există, este evidentă şi ea nu este întotdeauna împotriva legilor fiscale ale societăţii. Nu este vorba de nicio infracțiune dacă se găsesc portiţe prin care se poate evita plata taxelor în cadrul activităţii unei companii, când anumite taxe nu trebuiesc automat aplicate și totul se face conform legislației în vigoare. Fiecare dintre noi, când o putem face, ne angajăm în procesul de evitare a taxelor. Atunci când contribuim la diferite fonduri, cum este în Canada RRSP-ul, unde putem depozita o parte din venit fără a fi obligați să plătim taxe. Însă nu putem scoate aceşti bani decât după ieşirea la pensie sau pentru cumpărarea unei case. Diferența este că guvernele capitaliste pot oricând să rupă aceste bucle de evitare a taxelor, fără a permite și cetățeanului de rând să facă aceasta. Deci, în cele din urmă, ceea ce fac cei care evită taxele poate fi uneori legal, dar întrebarea este dacă aceste practici sunt corecte din punct de vedere moral? Mult prea multe lucruri, procese şi fenomene în lumea capitalistă nu sunt corecte, începând de la sistemul de votare „democrat” şi terminând cu sfidarea, ignorarea şi aroganța pe care autorităţile le manifestă faţă de problemele noastre şi chiar față de noi. O mică poveste capitalistă spune că un individ sărac a întrebat odată un bogătaş: „Ai muri sau ţi sar petrece ceva dacă mi-ai da un milion de dolari?”. Bogatul a răspuns: „NU!”. Dar apoi, bogătaşul a continuat: „Fără discuţie că nu aş muri şi că nu ar însemna mare lucru pentru mine, dar cadoul pe care îl soliciţi ar schimba în totalitate natura relaţiilor dintre noi şi evident ar anula prietenia noastră”…
Se pare că aşa stau lucrurile când ne gândim la corectitudinea acestei fiscalităţi faţă de sistemul de taxe, arborată de cei bogaţi, care îşi ascund fonduri astronomice în paradisurile fiscale…

Ce se va petrece peste șase ani, în 2025? Când roata se învârtește din ce în ce mai tare Prăbuşirea Uniunii Sovietice n-a fost – aşa cum se crede – un eveniment brusc, petrecut peste noapte. Chiar dacă noi, alături de ceilalţi spectatori ai acelui moment, am fost luaţi pe nepregătite, simţind cumva că istoria se accelerează. În fapt, întreaga serie de evenimente a fost parte a unui plan extrem de bine articulat. Personajul central a fost un agent anglo-israelian pe numele său Mihail Gorbaciov.

Malta, momentul zero

Contextul era unul deosebit de tulbure. Cea mai mare ţară socialistă a momentului începuse să gâfâie. Economia sa, care de multă vreme rula în gol, dădea semne clare de epuizare. Teoretic se putea trece peste asta, ridicând tirania şi forţând o nouă utopie socialistă. Practic însă, indicatorii nervozităţii sociale erau într-o zonă considerată la unison extrem de periculoasă. Riscurile erau multiple pentru întregul sistem mondial. De la probabilitatea instabilităţii necontrolabile în jumătate de lume până la soarta neclară a arsenalului nuclear rusesc, toate erau teme profunde pe care factorii de decizie le puneau în balanţă pentru a putea depăşi impasul. Aşa a apărut momentul zero, sub forma întâlnirii de la Malta, aşa s-a parafat foaia de parcurs a noului context politico-economic şi-aşa, la grămadă, ne-a venit şi nouă „porţia de libertate”. Ceea ce s-a petrecut ştiţi prea bine: o serie de spectacole grandioase, în care ţările se eliberau de sub „teroarea comunistă” cu binecuvântarea şi sub supravegherea strictă a ruşilor, cei care aduseseră „lumina comunismului” în partea de lume care le fusese alocată. Reţineţi însă că întreaga problemă fusese generată de imposibilitatea economiilor socialiste de a mai funcţiona – chiar şi aparent – la un nivel cât de
cât optim. Chiar dacă fusese elaborat cu mult timp în urmă, planul avea multe zone gri. În acelaşi timp însă, s-a pariat pe faptul că nu vor fi probleme majore întrucât popoarele din statele socialiste vor fi concentrate pe atât de dorita „implementare a bunăstării occidentale”. Şi, după cum s-a observat, atârnarea unui morcov în faţa măgarului a rezolvat problema tracţiunii în direcţia dorită. Fostele ţări socialiste au mers în direcţia prognozată având în ochi atât „minunata lume occidentală” sub forma morcovului, cât şi „oaia neagră” iugoslavă rezultată dintr-un scenariu pus în scenă destul de pripit, dar care şi-a jucat perfect rolul bâtei ameninţătoare.

URSS, un experiment Teoretic se încheiase „utopia comunistă”. Practic însă totul abia începea. Uniunea Sovietică n-a fost un stat comunist. A fost un experiment pus la cale de spionajul german din Primul Război Mondial şi marii granguri financiari de pe Wall Street. Cele două săgeţi aruncate în linia întâi au fost, după cum bine se ştie, Lenin din partea germană şi Troţki din zona americană. Astfel a fost finanţată aşa-zisa revoluţie şi aşa s-a instaurat regimul marxist în Rusia. Mai degrabă, tot ceea ce s-a petrecut a ţinut de hazard, de un tragic joc hilar al istoriei menit parcă a trage întregii omeniri un semnal de alarmă asupra pericolelor tembelei ideologii marxiste. De asemenea, vom spune că prăbuşirea Uniunii Sovietice n-a însemnat încheierea socotelilor pe care omenirea le-a avut cu marxismul ci, culmea, intrarea în adevărata epocă marxistă. Mulţi dintre dizidenţii sovietici care părăseau URSS-ul, după perioada normală de „aclimatizare” în Occident, aveau bănuieli stranii. Iniţial şi le inhibau, apoi le discutau pe un ton şoptit pentru ca, în final, să le discute la vedere. Ce se petrecea? Înţelegeau că „societatea liberă” pe care-o promova Occidentul era în fapt una care se îndrepta cu voioşie spre idealurile tătucului Marx şi, vorba bancului, a soţiei sale Engels. Privind retrospectiv vom constata cu stupoare că în anul de graţie 1989 nu doar socialismul se afla în impas, ci şi capitalismul occidental. De partea socialistă a barierei aveam tot mai desele crize de aprovizionare cu bunuri şi servicii absolut necesare subzistenţei, în timp ce pe partea „capitalistă” erau probleme legate de suprasaturarea pieţelor şi foamea de noi pieţe de desfacere. De-aceea, criza socialistă a fost în fapt gura de oxigen care lipsea spaţiului occidental. Câştigându-se pieţe noi s-a putut perpetua modelul economic occidental care, beneficiind de vânt din pupă, a condus la continuarea evoluţiei şi pe plan ideologic. Astfel, în paralel cu acapararea fragilelor economii estice s-a mers mai departe pe tărâmul ideologic trasat de Şcoala de la Frankfurt: corectitudinea politică, sexo-marxismul şi modelele culturale propovăduite încă de pe vremea ticălosului Béla Kun sau a extremistei Rosa Luxemburg. Spălarea pe creier a funcţionat de minune. Iată-ne ajunşi în prezent unde întregul tembelism pare dus la extrem. Peste tot în lume corectitudinea politică deturnează personalităţile bieţilor „educaţi” pe care-i condamnă la idealuri iluzorii. Pe plan economic, utopia comunistă a tătucului Marx se pune la punct pas cu pas.

Marx, profetul „Comunismul va apărea în cea mai dezvoltată ţară capitalistă a lumii, în mod paşnic, prin concentrarea la vârf a capitalurilor în transnaţionalele care depăşesc statul, statul devenind un duşman.” Citind acest pasaj din Marx şi văzând structura economică a lumii de azi am putea spune că Marx a fost un profet. Fals! În fapt zicerea lui Marx nu e profetică, ea este parte a unei foi de parcurs care, de-a lungul ultimelor secole a fost pusă cu sfinţenie în practică: zece companii multinaţionale gigantice sunt responsabile pentru falsa bunăstare de care avem parte în magazine. Puzderia de mărci are la bază câteva nume pe care le ştiţi, dar nu le conştientizaţi puterea: Nestle, Procter&Gamble, Johnson&Johnson, Unilever, Mars, Kelloggs, Pepsico, Coca Cola, Kraft. Asta-i partea vizibilă. Mai în spate sunt alţi giganţi aflaţi însă în aceleaşi mâini: Cargill, Bunge, ADM sau Monsanto (acum Bayer). Totul arată exact aşa cum a dictat taica Marx: transnaţionale concentrând capitalurile pentru care statul este un duşman. Şi-atunci, probabil vă întrebaţi, care-ar putea fi aliaţii acestor giganţi? De bună seamă așa-zișii „iluminaţi” globalişti pe care-i finanţează. Iar asta nu se petrece de ieri de azi, ci de o groază de vreme. Cum credeţi c-a apărut Comisia Trilaterală? Dar influentul CFR (Council on Foreign Relations)?
Vă gândiţi că o necesitate mondială le-a făcut să apară din nimic? Fals. Studiaţi biografia lui David Rockefeller şi-o să înţelegeţi mai bine cam cum e treaba cu „imaculatele concepţii” ale organizaţiilor de presiune ale politicii contemporane.

Interesul X în zona X Să lăsăm totuşi de-o parte controversele care ne pot arunca în ochii ignoranţilor la „gunoiul” denumit arbitrar „teoria conspiraţiei”. N-are sens să stăm şi să apărăm poziţii aşa-zis controversate din istorie atâta vreme cât avem prezentul la îndemână şi, în locul căutării prin surse de multe ori obscure şi ascunse în uitare, putem arunca o privire pe geam. Să deschidem fereastra, aşadar. Constatăm că există o mână de giganţi care concentrează aproape întreaga activitate economică a lumii, care „desenează” cum vor globul pământesc. Avem noi, stăpânii, interes în „zona X”? Un emisar de-al nostru este trimis pentru a le comunica oficialilor „zonei X” despre interesul stăpânilor. Cei de-acolo au două posibilități: ori instaurarea „democraţiei” pe cale paşnică, ori printr-un război sau o revoluţie colorată. De instaurat oricum se va instaura, dar modul în care se face este decis de bietele victime. Dacă au atitudine de sclavi se face paşnic, dacă îndrăznesc să arate vreun dram de demnitate, aceasta le va fi tratată cu bombe sau războaie civile. Scenariile sunt deja scrise, iar punerea oricăruia în aplicare e o chestiune care ţine strict de birocraţie şi organizare, lucruri optimizate admirabil. Însă, ceea ce e mai puţin vizibil ochiului neexperimentat, este faptul că întreaga economie a „transnaţionalelor” este în fapt una de sorginte socialistă. Singura diferenţă este că stăpânul nu e statul, ci grupul obscur din spatele scenei. În fapt, pentru sclav nu prea contează dacă stăpânul e un stat sau un particular, obligaţiile sale sunt aceleaşi. Pentru stăpânul de azi însă, obligaţiile de bază sunt două: prima este cea de a ieşi din scenă, de a nu fi vizibil, iar cea de-a doua de a-i asigura sclavului iluzia libertăţii, a utopiei că tot ceea ce i se petrece are la bază propriile sale decizii. De-aici ne vine întregul spectacol. Ştiţi care-i fabrica bunăstării lumii de azi? O ştie toată lumea, e China. Paradisul produselor de toate formele şi culorile. Acolo, la capătul aceleiaşi benzi de producţie ies câte 4-5 „mărci” concurente pe care se bat consumatorii. Preferi un laptop Dell sau un HP? Sau poate un Lenovo? Aşa-i că unul ţi se pare mai bun în timp ce altul pare mai prost? Este logic, doar se fac pe aceeaşi bandă. Ţi se pare mai cool un iPhone? Aşa-i că-ţi îmbunătăţeşte statutul? La fel cum pe altul, un Samsung îl face să prindă aripi. Fantastic, doar că toate sunt făcute din acelaşi plastic, au aceleaşi circuite electronice, aceleaşi memorii şi, în fapt, aceleaşi funcţii. Doar percepţia e diferită, iar asta e treaba băieţilor de la marketing. Ce-i marketingul? Evoluţia naturală a propagandei, cea care-i face pe oameni să fie mândri de sclavia pe care-o suportă. Diferenţa dintre un bou pesimist şi unul optimist e cea că boul optimist e mândru. Chiar dacă fac acelaşi lucru, optimistul o face cu plăcere şi cu credinţa că, dacă-şi va face datoria,
la momentul oportun, el va fi cel care va da cu biciul. E o chestiune perfect realizabilă în măsura în care respectivul bou optimist se va putea transforma de-a lungul scurtei sale vieţi în om. Altfel sfârşitul îi va fi tot la abator.

Începutul sfârșitului

Ceea ce însă scapă acestei perfecţiuni a sistemului este faptul că, în momentul în care se ajunge la saturarea pieţelor începe şi sfârşitul său. Falsa concurenţă doar maschează poziţia monopolistă. Problemele monopolului sunt cunoscute tuturor: în final conduce la stagnare şi lipsă de eficienţă. Asta s-a petrecut în toate economiile monopoliste. Şi asta se vede limpede acum peste tot în lume: produsele sunt mult mai proaste, iar diversificarea, de cele mai multe ori, presupune doar schimbarea etichetei şi a culorii, în spate aflându-se acelaşi lucru. De ce? Pentru că aşa e optim. Economia mondială este la ora actuală una pur socialistă. Acesta-i şi motivul pentru care vedeta lumii de azi e China socialistă. Modelul ei se integrează perfect modelului mondial. Acum se văd limpede problemele care abia se întrezăreau prin anii 70. Hiperconcentrata economie mondială merge strict pe acelaşi drum pe care au mers economiile ţărilor socialiste. Totul se accelerează, iar finalul nu e departe. În maxim câţiva ani vor apărea problemele de aprovizionare, penuria alimentară şi energetică, creşterea tiraniei ș.a.m.d. Sunt elemente normale generate strict de modelul centralizat care, în plus, mai vine de data aceasta la pachet şi cu optimizarea profitului, element care accelerează calea spre dezastru. De aceea, toate fenomenele negative se accelerează, de aceea roata se învârte din ce în ce mai repede. Este roata deşertăciunii care, pe moment ne ameţeşte. Dar nimeni nu e scutit de deraierea generată de implacabila forţă centrifugă. Reţineţi această bornă kilometrică: 2025. Mai sunt doar şase ani!
Sistemul bancar este o hoție scandaloasă În contextul ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană au ieșit la iveală câteva adevăruri esențiale pe care unii europarlamentari britanici au avut verticalitatea să le spună „verde-n față”. Un astfel de exemplu este o alocuțiune a lui Godfrey Bloom, care a explicat pe scurt într-o ședință a Parlamentului European ce înseamnă cu adevărat sistemul bancar ce subjugă Băncile Centrale din fiecare țară. Iată traducerea intervenției sale, urmată de înregistrarea video. Pentru clarificarea unor noțiuni am oferit și câteva explicații suplimentare. „Domnule președinte, mă tem că, în opinia mea, nu înțelegeți cu adevărat conceptul de afacere bancară. Toate băncile sunt falite: banca Santander, Deutsche Bank, Royal Bank din Scoția… toate sunt falite. Și de ce sunt falite? Nu este un act al lui Dumnezeu, nu este vreun fel de tsunami. Sunt falite pentru că avem un sistem numit «rezervă fracționată bancară», ceea ce înseamnă că băncile pot împrumuta altora bani pe care de fapt nu îi au (Notă: Dar iau din această afacere dobânzi uriașe). Este un furt scandalos care se
derulează deja de prea mult timp!Și pentru a adăuga încă un element, aveți conceptul de «hazard moral», un foarte semnificativ «hazard moral» din sfera politică. Cea mai mare parte a problemei începe în politică deoarece băncile centrale sunt parte a aceluiași sistem politic.” Notă: „Hazardul moral” este o șmecherie a bancherilor deghizată într-un concept pretențios conform căruia într-o tranzacție, o parte (banca) se implică într-un eveniment riscant, știind că este protejată împotriva riscului, iar cealaltă parte (contribuabilul) va suporta costul în caz de eșec al afacerii și i se va explica faptul că a fost un fenomen inevitabil pe care banca îl regretă.

Godfrey Bloom „O altă șmecherie este tipărirea de bani fără acoperire. Avem de-a face cu o contrafacere, uneori denumită «ușurare cantitativă», dar care cu orice nume am lua-o este tot o contrafacere. Este un proces artificial de tipărire de bani, lucru pe care dacă orice om obișnuit l-ar face, ar merge imediat la închisoare pentru o perioadă foarte lungă. Și totuși guvernele și băncile centrale îl fac tot timpul! De asemenea, Băncile Centrale manipulează sumele de dobândă, astfel că nu avem costul real al banilor și ajungem să învinovățim băncile care operează cu sumele reale pentru că ar manipula Libor-ul [abreviere pentru London interbank offered rate, rata de bază a dobânzii utilizată în împrumuturile între bănci pe piața interbancară din Londra și utilizată de asemenea ca referință pentru stabilirea ratei dobânzii la alte împrumuturi]. Pura nerușinare în toate astea este uimitoare pentru că de fapt chiar Băncile Centrale manipulează ratele de dobândă ale comisioanelor de ramburs. În plus, vorbim mai degrabă într-un mod cavaleresc, prost înțeles, despre «depozitele garantate» ale băncilor, astfel că atunci când băncile dau faliment în urma propriei incompetențe și a șicanelor pe care le fac, tot contribuabilul (plătitorul de taxe) trage ponoasele!” Notă: Băncile sunt considerate de guvernanți „too big to fail” (prea mari pentru a da faliment), astfel că ele sunt salvate de stat. În acest timp, omul de rând dă faliment și mulți au ajuns (de exemplu la criza din 2008-2009) chiar să se sinucidă. „Este un furt de la contribuabil și până când nu vom trimite bancherii la închisoare – și îi includ aici pe cei de la Băncile Centrale și pe politicieni – această situație revoltătoare va continua!”>

Economistul Adrian Câciu explică relația dintre multinaționale și Codul Fiscal Corporațiile influențează numirea guvernelor sau a unor miniștri, participă la realizarea politicilor fiscale. Unde se duc banii pe care nu-i văd statele?

În contextul adoptării „Taxei pe lăcomie” de către Guvern, în publicația Ziar de Cluj a apărut un articol despre profiturile pe care le declară multinaționalele în România. „ANCHETĂ-BOMBĂ: Top 100 Firme din România / Minte Dragnea sau NU când zice că multinaționalele declară profit prea mic? Am verificat eu
asta, ca să nu mai pierzi tu vremea. Citește această analiză LA SÂNGE și pe CIFRE și trage TU concluziile!” se intitulează articolul care a strâns aproape 13.000 de distribuiri pe facebook și sute de mii de vizualizări pe siteul ziardecluj.ro.

Comentând textul, economistul Adrian Câciu a explicat mecanismele prin care funcționează multinaționalele în Europa, nu doar în România. Acesta spune că deși cifrele sunt șocante (unele multinaționale raportează profituri de 1% sau sub această cifră, ba chiar pierderi!), ele acționează la limita legalității. Câciu susține că în România ca și în toate țările UE, reprezentanții multinaționalelor influențează alegerea Guvernelor și participă la elaborarea legislației din domeniul fiscal. În aceste condiții, precizează el, legislația favorizează aceste companii. „A făcut multe valuri articolul scris de către un jurnalist din Cluj, referitor la cât impozit pe profit plătesc multinaționalele în România.Deși articolul prezintă doar date publice și este departe de a oferi o imagine a realității din zona aceasta a activității economice transnaționale, unii au fost șocați, altii au sărit să spună câte bube are jurnalistul etc. Treaba fiecăruia. O să vă prezint cum știu eu lucrurile. Nu, nu vă prezint tot, pentru ca unele date nu pot fi făcute publice , așa că le prezint sub formă de fenomen. Am avut norocul să văd audituri de la nivelul Curții de Conturi Europene referitor la modul în care acționează multinaționalele, cum sunt structurate, legalitatea operațiunilor, plata taxelor, modul de transfer al veniturilor și de împărțire a dividendelor. Auditurile respective au stat la baza Directivei care permite statelor membre să ia măsuri pentru ca veniturile să fie real impozitate în țara în care sunt realizate, iar rapoartele de audit au fost transmise tuturor companiilor multinaționale pentru conciliere. Fenomenul este mult mai amplu decât pare, iar implicațiile sunt mult mai mari. Nu este vorba de un mod de acțiune doar într-o țară, ci peste tot. Din perspectiva aceasta, articolul ziaristului clujean, plătit sau nu de partid, nu descoperă nimic. Doar pune în pagină o realitate. Dar nu identifică nimic din ceea ce se petrece. Este un articol care șochează prin cifre. Da, o fi șocant, dar mai sunt și altele, de exemplu că 96% din companiile înregistrare în România au cifra de afaceri sub 1 milion de euro sau că firmele cu capital și acționariat românesc, deși mai puține ca număr, plătesc, ca volum, sume mult mai mari ca impozit pe profit. Având același nivel de taxare. Ca să încep, o să spun că aceste companii multinaționale, peste tot în UE acționează perfect legal, raportat la legislația fiscală din statul membru. Cu alte cuvinte, optimizările fiscale de care se folosesc sunt făcute în cadrul legal existent. Nu este nimic genial în asta, este un cerc vicios, dacă vreți, deoarece companiile respective, prin intermediul consultanților fiscali, inclusiv Big Four, participă chiar la realizarea politicilor fiscale din statele membre. Așa s-a petrecut și în România, unde codul fiscal din 2015 a fost elaborat împreună cu entități gen, AM-CHAM, Deloitte, KPMG, etc.”, a scris el. În continuare, Adrian Câciu a explicat felul în care sunt structurate multinaționalele și cum totul se termină într-o… fundație. „După ce securizează politica fiscală dintr-o țară (influențând inclusiv numirea guvernelor sau a unor miniștri) totul devine perfect normal și în limitele legii. Ca să continui, o să spun că aproape toate multinaționalele sunt ierarhic construite, astfel încât ele se închid, la vârf, într-o fundație. Acolo se strâng toți banii ăștia pe care nu-i văd statele!

Majoritatea fundațiilor de acest gen, în care se închid marii retaileri de pe la noi, marii traderi sau marile companii din industrie nu sunt înregistrate în țara din care provine compania, ci, cu predilecție, în orășele și sate de prin Olanda sau Luxemburg sau în alte paradisuri fiscale, gen Bahamas, Panama sau Antilele Olandeze. Apropos de asta, Cipru este expirat… În aceste țări, mai ales cele din UE, există un sistem de taxare mare la companii, dar facilități imense pentru fundații și ONG-uri. Anual, peste 1000 de miliarde euro se strâng în aceste fundații de care aparțin toate multinaționalele. Modul în care acționează multinaționalele a deranjat Comisia Europeană prin faptul că, diminuând masa impozabilă a veniturilor, statele membre nu au colectat impozite, au crescut deficite și mai ales s-au împrumutat, crescând datoriile publice. Pentru că, de fapt, acesta este efectul acțiunii multinaționalelor față de state, state precum Italia, Franța, care deși sunt actori economici importanți, au datorii publice de 100% din PIB sau peste. Cum e construită o multinațională? Cine își închipuie că o multinațională este o firmă, o companie în care se petrec toate, se înșală amarnic. O multinațională este structurată sub forma unui fagure de societăți, în care regăsim firma care produce, firma care vinde, firma care promovează, firma care achiziționează, firma care se ocupă de dezvoltare (inclusiv imobiliară și extindere), firma care oferă suport IT, firma care se ocupă de distribuție, firma care se ocupă de stocare, firma care se ocupă de importuri, firma care se ocupă de optimizarea fiscală, firma care se ocupă de recrutarea angajaților, firma care se ocupă de bonusuri etc. (Apropos de bonusuri, acestea, de regulă, sunt plătite din societăți înregistrate în offshore-uri și nu sunt impozitate nici în ceea ce privește contribuțiile sociale și nici impozitul pe venit. Mă refer la bonusurile mari!) Toate aceste mici companii, înlănțuite între ele, sunt persoane juridice distincte, nu sunt grupate sub formă de holding sau grup și de aceea nu pot fi tratate astfel ci distinct, individual, astfel că modul în care au loc operațiunile este greu de descifrat și nu poate fi identificat decât în cazul unei verificări încrucișate. Aici are dreptate autorul articolului de la Cluj, când spune ca reprezentanții ANAF nu pot face față unor verificări la astfel de companii. Nu e nicio rușine. Nici Curtea de Conturi Europeană nu face față. Asta și din cauză că majoritatea auditorilor europeni sunt foști angajați ai companiilor din Big Four (un alt cerc vicios, ca să ajungi auditor european este musai să fi fost în una din companiile Big Four). Aici, dacă vreți o opinie, aș schimba legislația de control și aș permite ca verificările fiscale la astfel de companii să poată fi făcute de auditori externi, angajați și bonusați, dar auditori sau companii de audit puternice și cu legal adviseri pricepuți și independenți. Care este stilul de acțiune al unei multinaționale? Crearea dependenței socio-economice. O astfel de companie nu acționează stricto senso business, ci creează dependență, astfel încât, dispariția ei la un moment dat să poată produce dezechilibre socioeconomice, prin forță de muncă care rămâne șomeră sau prin lipsa serviciilor și produselor pe care compania le asigura într-o anumită zonă. Acest tip de acțiune dă companiei putere de negociere în fața autorităților statale sau regionale. Cum se dobândește această dependență? Prin instrumente legale, dar imorale, de sufocare a oricărei activități care nu aparține companiei (falimentul producătorului autohton, al comerțului autohton, a industriei concurente etc.).
Să revenim la România și să spun câteva cifre: multinaționalele produc peste 60% din PIB și au forță de muncă angajată, reprezentând peste 2 milioane de salariați. Din cei 2 milioane de salariați, 65% sunt plătiți la salariul minim pe economie, iar doar 10% au venituri peste salariul mediu pe economie. Productivitatea medie la multinaționalele din România se situează undeva la 70%, dublu față de media UE, iar randamentele reale sunt de 5 ori mai mari decât în celelalte state UE. Toate taxele și impozitele sunt plătite la zi și în întregime.

Cum se rezolvă problemele care vizează veniturile? Singura soluție constă în măsuri alternative de impozitare mai mult sau mai puțin compatibile cu legislația UE: impozitarea cifrei de afaceri și renunțarea la impozitarea pe profit, impozitarea tranzacțiilor bancare, taxa pe active, taxa pe capital în cazul în care se constată crearea de condiții economice artificiale, gen fărâmițarea sau fragmentarea operațiunilor etc. Atenție: Soluțiile de care spun nu sunt invenția mea, sunt puse la dispoziție de auditul Curții de Conturi Europene (nu degeaba impozitarea cifrei de afaceri a apărut ca măsura într-un anumit program), însă din 2016 și până în prezent, niciun stat membru nu a luat măsuri de acest gen, preferând alte artificii, și nici Comisia Europeană nu a propus amendarea Directivelor existente. Există un mare lobby la Bruxelles ca directivele actuale să nu se schimbe. Ca să înțelegeți cât pierde bugetul Uniunii Europene, luați raportul pe TVA prezentat de comisarul european, Moskovici, și veți vedea că, anual, doar la TVA se pierd sume echivalente bugetului anual al UE (peste 140 miliarde euro). Așa că este foarte complicat, din acest punct de vedere. Vedem ce va fi! Să mai spun o particularitate legată de România: cam în toate companiile astea mari regăsim în board un fost ofițer sau copil de ofițer DIE sau SIE… Coincidență sau nu! O altă particularitate o reprezintă faptul că majoritatea analiștilor economici sunt în sfera de influență a acestor multinaționale. Unii plătiți, alții obedienți care speră să prindă un post de CEO sau CFO bine plătit. De aceea nici nu o să aveți opinii obiective din partea lor! Vă spun cu certitudine că fenomenul depășește orice opinie individuală am avea, oricare dintre noi!”, a încheiat postarea.

Un raport surprinzător al BNR: Marile bănci străine țin România în subdezvoltare, inclusiv prin spolierea deponenților! BNR nu explică și de ce a girat un asemenea cartel neocolonialist!

Ziarul Financiar: Opinie Sorin Pâslaru, redactor-şef al ZF. Premieră: BNR afirmă că, prin strategiile lor, marile bănci menţin deliberat România în stare de subdezvoltare financiară Banca Naţională critică în mod direct cele mai mari opt bănci din România, în „Raportul asupra stabilităţii financiare“ din decembrie 2018, că nu îşi asumă prin strategiile pe următorii doi ani o creştere a creditării şi deci a intermedierii financiare, cu toate că realizează pe piaţa financiară românească profituri generoase, mult peste media UE.
Pentru prima dată Banca Naţională nu se mai mărgineşte doar să constate o situaţie de fapt, ci avertizează că cele mai mari bănci din România au strategii care nu contribuie de fapt la dezvoltarea sistemului bancar şi a prezenţei sale în economie, ci dimpotrivă, acţiunile lor vor duce la diminuarea intermedierii financiare. BNR îşi asumă practic faptul că unul dintre obiectivele sale principale este intermedierea financiară din România, exprimată prin raportul între activele bancare şi Produsul Intern Brut sau creditele raportate la PIB sau la totalul cifrei de afaceri din economie.

Raportul BNR are ca temă specială chiar reflectarea în detaliu a acestui paradox al economiei şi sistemului bancar: faptul că băncile din România sunt superprofitabile, mult peste media Uniunii Europene, dar gradul de intermediere financiară este foarte jos. În mod natural, orice întreprindere cu marjă bună de profit caută să se extindă, ca să-şi mărească profitul în valoare absolută. Iată însă că băncile româneşti, deşi au un randament al capitalului (ROE) de 15,7% în septembrie 2018, dublu faţă de cel din Uniunea Europeană, de 7,2% (iunie 2018), nu îşi asumă pentru anii viitori o dinamică a creditării mai mare decât creşterea nominală anuală a PIB, astfel încât intermedierea financiară să crească. „În eventualitatea concretizării strategiilor de creditare şi de finanţare prognozate de bănci, valoarea activului s-ar majora într-un ritm inferior creşterii nominale anuale previzionate pentru PIB. Ca urmare, gradul de intermediere financiară ar continua tendinţa descrescătoare consolidată în următorii ani şi nu ar contribui la o îmbunătăţire semnificativă a eficienţei prin prisma efectului de volum asociat veniturilor nete din dobânzi.“ – Aşa scrie Banca Naţională în „Raportul asupra stabilităţii financiare“, într-un capitol special intitulat „Tema specială, Eficienţa operaţională a sectorului bancar şi nivelul intermedierii“. Titlul este edificator. Este clar că la cel mai înalt nivel al Băncii Naţionale se pune în sfârşit întrebarea: cum puteţi face profituri atât de mari în România, dar menţineţi sistemul bancar în subdezvoltare relativ la economie? De fapt se ajunge încet-încet la o întrebare şi mai de adâncime: de ce, dacă aveţi toate condiţiile şi faceţi profit în România, nu vă măriţi implicarea în economia românească, nu finanţaţi investiţiile şi capitalul de lucru de care au nevoie firmele româneşti, atât de secătuite de capital în ultimii ani? Pentru o ţară care plânge pentru infrastructură şi după proiecte industriale de orice natură, în condiţiile în care avem deficit extern de 2 miliarde de euro în industria agroalimentară şi de 5 miliarde de euro în industria chimică, este absolut năucitor cum băncile sunt supralichidizate, cu un raport credite/depozite de 75%, faţă de 116% media în Uniunea Europeană, şi creditele pentru companii scad în loc să crească. Soldul depozitelor populaţiei şi companiilor este astăzi cu 17 miliarde de euro mai mare decât creditele acordate în economie de către bănci. Practic băncile stau pe munţi de bani, economia ţipă după investiţii, dar prognozele pentru următorii ani arată o şi mai redusă implicare a băncilor în finanţarea economiei reale. Este absolut aiuritor şi chiar se poate pune întrebarea: este o comandă politică externă de menţinere a economiei şi industriei româneşti în stare de subdezvoltare? Cine vrea ca România să fie un simplu exportator de cereale şi resurse energetice?
Astfel, BNR estimează că evoluţia gradului de intermediere, exprimată ca active bancare/PIB, va scădea de la 49,5% în 2018 la 46% în 2020, dacă se iau în calcul strategiile celor mai mari opt bănci din economie, prezentate Băncii Naţionale. În aceeaşi perioadă, ponderea creditului neguvernamental în PIB se va reduce de la 25,7% la 25,5%. De notat faptul că deja între 2017 şi 2018 intermedierea bancară a scăzut de la 53,5% la 49,5% şi creditul neguvernamental în PIB a scăzut de la 27,1% la 25,7% (pagina 106, a „Raportului asupra stabilităţii financiare“, BNR, decembrie 2018). De fapt, există şi o explicaţie în raport cu de ce scade intermedierea în pofida profitabilităţii mari: este de fapt un model în sine – business puţin cu marje foarte mari. BNR arată că băncile ar trebui să micşoreze marjele de dobândă practicate la credite şi să extindă volumul de creditare. „O provocare la adresa modelului actual al băncilor este legată de modul de generare a veniturilor operaţionale, fiind necesară accentuarea efectului de volum în detrimentul celui de preţ pentru generarea veniturilor de dobânzi, în condiţiile creşterii gradului de intermediere financiară.” În prezent, diferenţialul între rata de dobândă la creditele şi depozitele populaţiei din România este de 7%, arată BNR, faţă de 3,2% în Cehia şi 4,2% în Polonia, iar în zona euro este de 2,1%. Diferenţialul pentru societăţile nefinanciare este în România de 3,8%, în Cehia de 3,1% şi în zona euro de 1,4%.

BNR afirmă că în mod deliberat băncile aplică un model de creditare prin efectul de preţ şi mai puţin prin cel de volum, pe fondul persistenţei unui grad de intermediere redus şi în condiţiile necesităţii de acoperire a cheltuielilor operaţionale, altele decât cele legate nemijlocit de generarea de venituri. Gradul de intermediere financiară de 52,2% în iunie 2018 este de patru ori mai redus decât în Uniunea Europeană, unde se ridică la 208%. Pe de altă parte, profitabilitatea sistemului bancar este dublă faţă de media UE, atât ca rentabilitate a capitalurilor, cât şi ca rentabilitate a activelor. Intermedierea financiară la nivelul sistemului privat, calculată ca îndatorarea totală a companiilor şi populaţiei raportată la PIB, este în scădere cu 2,4% în ultimul an, până la 38,9% din PIB, în iunie 2018. Dacă se calculează gradul de intermediere financiară prin raportarea activelor întregului sistem financiar la PIB, indicatorul arată mai bine, fiind de 69,2%, însă în perioada iunie 2017 – iunie 2018 este la rândul său în scădere cu circa 3 puncte procentuale. În mod hilar, singura componentă a sistemului financiar care a contribuit în mod pozitiv în ultimul an la intermedierea financiară este segmentul pensiilor, cu o creştere de 0,35 puncte procentuale. Băncile scad intermedierea cu 2,1 puncte procentuale, fondurile de investiţii cu 0,8 puncte procentuale, societăţile de asigurare cu 0,2 puncte procentuale şi instituţiile financiare nebancare cu 0,15 puncte procentuale. Aşa arată o economie pe drumul dezvoltării şi modernizării? Cu intermediere financiară în scădere? Dar pe undeva poate este normal ca intermedierea financiară să ajungă să fie impulsionată de pensionari, că doar aceştia conduc sistemul financiar bancar. Realitatea tristă este că România dă înapoi în loc să se dezvolte când vorbim de intermediere financiară. Ce înseamnă intermediere financiară? Înseamnă irigarea economiei cu bani, cu credite care acum din păcate băltesc într-un sistem bancar superprofitabil pe baza finanţării scumpe a populaţiei şi a plasamentelor în titluri de stat.
Nu ar fi normal poate să fie legate veniturile celor care conduc sistemul bancar de aceste evoluţii? Dacă suntem la un sfert din intermedierea bancară din UE, veniturile responsabililor să fie la rândul lor de patru ori mai mici. România se mulţumeşte cu puţin, dar plăteşte exorbitant. Spre exemplu, deşi CEC-ul românesc şi cel ungar (OTP) au plecat în anii ʼ90 la drum cu active similare, astăzi activele OTP-ului sunt de 50 mld. euro, cât jumătate din tot sistemul bancar românesc şi de 7 de ori mai mari decât ale CEC-ului. Însă şeful CEC-ului din România câştigă aproape la fel ca şeful OTP. Când aloci resurse fără rezultate, progresul nu poate să fie decât inversul, adică regres.

Gheorghe Piperea, Facebook: Prin strategiile lor, marile bănci mențin deliberat România în stare de subdezvoltare financiară, iar acest lucru este recunoscut și chiar afirmat cu tărie de BNR Oricât vi s-ar părea de şocantă, afirmaţia de mai sus nu îmi aparţine. Este, pur şi simplu, titlul unui editorial din Ziarul financiar, semnat de Sorin Pâslaru. Autorul a arătat nu numai că ţara este ţinută captivă unui model malefic de afaceri bancare (business puţin cu marje foarte mari, tipic monopolurilor care îşi diminuează artificial producţia şi comerţul pentru a stoarce profituri mari din preţuri excesive), ci şi că cele 8 bănci mari care activează în România şi-au diminuat în mod deliberat afacerea, pentru a putea câştiga cele mai mari profituri din Europa pe seama spolierii populaţiei cu dobânzi enorme şi a exploatării nevoii crescânde şi iresponsabile a statului de credite bancare. Aşadar, nu inexistentele legi anti-cămătărie şi cu atât mai puţin nu pe nedrept ponegrita şi permanent torpilata lege a dării în plată, ci chiar modelul malefic de afaceri bancare adoptat de cele 8 mari bănci, cu largul concurs şi cu permanentul back-up al băncii centrale şi al eternului guvernator Isărescu au dus la diminuarea afacerii bancare sau la pierderi. Şi, cu atât mai puţin, nu sunt cauze ale problemelor sistemului bancar cele câteva sute de mii de debitori sufocaţi de creditele cu clauze abuzive şi de hipervalorizarea euro sau chf şi nici cei un milion de debitori faliţi, vânduţi colectorilor de creanţe. A avut Manole grijă, prin intermediul seminariilor de la Sinaia, ca persoanele fizice supra-îndatorate să nu câştige prea multe procese contra băncilor şi contra colectorilor de creanţe. Justiţia română „independentă” a ucis din fașă orice idee de proces colectiv şi de echitate în litigiile consumatorilor cu băncile. Câteva citate din editorial, pe care le-am extras prin sublinierea cu pixul, sunt edificatoare: „Soldul depozitelor populaţiei şi companiilor este astăzi cu 17 miliarde de euro mai mare decât creditele acordate în economie de către bănci. Practic băncile stau pe munţi de bani, economia ţării ţipă după investiţii, dar prognozele pentru următorii ani arată o şi mai redusă implicare a băncilor în finanţarea economiei reale. […] Este o comandă politică externă de menţinere a economiei româneşti în stare de subdezvoltare? Cine vrea ca România să fie un simplu exportator de cereale şi resurse energetice?” Notă: Ce nu spune autorul este că, la un PIB de 4 ori mai mare, România are un total al depozitelor (cca. 75 mld euro) de trei ori mai mic decât al Bulgariei; de asemenea, ce nu spune autorul este faptul că profiturile enorme stoarse de bănci din preţuri excesive sunt libere de taxe şi impozite în România, întrucât băncilor li s-a tolerat (cu „înţeleapta” implicare a lui Manole) optimizarea fiscală, adică exportul de profit şi localizarea pierderilor. Notă suplimentară: A se observa că toate cele 8 mari bănci de care se vorbeşte în articol sunt deţinute de societăţi-mamă cu sediul în străinătate sau, în cazul BT, de fonduri străine sau de instituţii financiare internaţionale. CEC nu intră în primele 8… „BNR arată că băncile ar trebui să micşoreze marjele de dobândă practicate la credite şi să extindă volumul de creditare. […] În prezent, diferenţialul între rata de dobândă la creditele şi depozitele populaţiei din România este de 7% […], faţă de 3,2% în Cehia şi 4,2% în Polonia, iar în zona euro este de 2,1%.” Notă: Este evident că profiturile uriaşe ale băncilor, cu care se lăudau acum câteva săptămâni, la un pahar de şampanie ultra-scumpă, sunt făcute prin spolierea debitorilor – persoane fizice şi, în plus, prin creditarea cu risc zero a statului. Entuziasmul pentru un asemenea profit este, în aceste condiţii, pur şi simplu, cinic. În plus, practica este auto-distructivă pentru bănci, întrucât o populaţie spoliată fie se va revolta (aşa cum au făcut vestele galbene în Franţa), fie nu va mai avea de unde să achite astfel de dobânzi
la credite uriaşe în raport de dobânzile la depozite. Nu poţi lua cămaşa de pe un om dezbrăcat deja de orice haine, pe care i le-a vândut silit banca. Iată de ce legile anti-cămătărie ale senatorului Zamfir au stârnit atâta panică în bănci şi iată cât de idioţi sunt acei politicieni care s-au crezut liberali susţinând băncile, când, în realitate, băncile se comportă în mod bolşevic, contingentând „producţia” bancară şi storcând profit de la populaţia supra-îndatorată şi de la stat.

Constatând că singura zonă în care a crescut întrucâtva intermedierea bancară (echivalată de autor cu „irigarea” economiei cu bani) este cea a pensiilor, autorul face o afirmaţie de mare efect: „[…] poate este normal ca intermedierea financiară să fie impulsionată de pensionari, că doar aceştia conduc sistemul financiar bancar”. Trimiterea este, fără perdea, la Isărescu şi Vasilescu, pensionaţi, dar încă foarte activi (inclusiv în paginile Ziarului financiar, cu editoriale…) în opera lor de consolidare şi apărare făţişă a acestui model fatidic de afaceri bancare. Aşadar, nu doar noi observăm că împăratul este gol. În fine, autorul face o propunere uluitoare: „[…] într-un sistem cu bănci superprofitabile pe baza finanţării scumpe a populaţiei şi a plasamentelor în titluri de stat, nu ar fi normal ca veniturile celor care conduc sistemul bancar să fie legate de aceste evoluţii? Dacă suntem la un sfert din intermedierea bancară din UE, veniturile responsabililor să fie, la rândul lor, de patru ori mai mici”. Ei, asta da deviză pentru mitingul de gratulare a lui Manole, organizat (sper) de grupul clienţilor cu credite în chf pentru data de 12 ianuarie. De fapt, această propunere ar trebui arborată pe toate paginile de socializare ale celor care, direct sau indirect, au avut de suferit de pe urma băncilor şi a lui Manole, cel ultra-plătit şi mega-pensionat şi cadorisit cu toatele titlurile nemeritate din lume.

Daniel Cătălin Zamfir, Facebook: Cineva va trebui să răspundă!!! Așadar, e pentru prima dată când BNR ne informează că opt bănci străine care operează în România au avut o strategie să mențină România în stare de sub-dezvoltare economică!!! E o concluzie de o gravitate extremă! Firesc, se nasc niște întrebări legitime: 1. A fost sau nu înțelegere de tip cartelar între cele opt bănci? În orice variantă, seamănă a subminare a economiei naționale! 2. BNR a constatat acest aspect abia acum? Această strategie e doar de un an? De ce nu a intervenit până acum? Dacă a aflat abia acum, înseamnă ca trebuie demis întregul Consiliu de administrație, iar dacă au știut și au tăinuit, e și mai grav.

Gheorghe Piperea, Facebook: Cuvântul „lăcomie” va rămâne ştampilat pe fruntea bancherilor pe vecie. Nu ştiu dacă a fost o improvizaţie de moment a lui Teodorovici sau o chestiune gândită şi planificată, dar PR-ul celor de la
guvernare şi reclama negativă (sau chiar auto-anti-reclama banksterilor) se vor întreţine de la sine, ca nişte perpetuum mobile. Opozanţii, din spaimă sau din interesul de a convinge, vor utiliza cuvântul luni de zile de acum încolo, făcând ceea ce i-ar fi costat foarte mult pe cei de la guvernare – reclamă electorală. Şi autoinculpându-se. Oamenii, indiferent de ideologia la care aderă, urăsc băncile în proporţii masive. Doar inversaţii din #rezist ar putea gândi, o vreme, altfel, pe motiv de anti-Dragnea. Dar vor vedea cât de oribil de câinos este sistemul banksteresc atunci când vor fi executaţi silit. Din acel moment, nu va mai conta ideologia de pe pancarte.

Aşadar, de acum încolo, când vom zice lăcomie, vom zice bănci. Spre deosebire de ceea ce cred infantilii libertarieni, lăcomia nu e bună. Greed is NOT good. Pe de altă parte, ameninţarea cu accelerarea recesiunii economice, lansată public de şefii primelor 6 bănci din sistem, este de toată jena. Aceste bănci au făcut în 2018 un profit de 5 miliarde de lei (dintr-un total de 6 miliarde, pe întregul sistem bancar). Astfel de profituri nu se fac în cadrul unor economii în recesiune. România nu va putea intra în recesiune cu un PIB de un trilion de lei.