Împărtăşesc previziunea marelui politolog american Henry Kissinger, fost secretar de Stat al preşedinţilor Richard Nixon şi Gerald Ford, pe cea a lui Mihail Gorbaciov, ultimul lider sovietic, şi a mai multor analişti care susţin că o nouă conflagraţie mondială este inevitabilă. „Dacă nu puteţi auzi tobele războiului înseamnă că sunteţi surzi!”, spunea Kissinger într-un interviu plin de preziceri dintre cele mai sumbre.

De aceea aş vrea să subliniez câteva lucruri. Întâi de toate că, după perioada lui Iuri Andropov la conducera URSS, nu am mai întâlnit un limbaj atât de belicos, precum astăzi. Atunci i se răspundea pe măsură de partea cealaltă a Atlanticului de către preşedintele Ronald Reagan. Despre cursa înarmărilor, care atingea cote aberante, trebuie spus că, în cea mai neagră perioadă a Războiului Rece, între cele două superputeri exista dialog.

Şi mai fiinţa ceva foarte important: telefonul roşu dintre Casa Albă şi Kremlin, instalat tocmai pentru a fi folosit chiar de liderii celor două ţări în cazul unui conflict ajuns pe punctul să degenereze şi să ameninţe pacea mondială. El şi-a dovedit necesitatea în cele câteva rânduri în care a fost folosit, dar, din păcate, de un timp a intrat într-un con de umbră, fiind ignorat de nu ştiu care dintre părţi, pierderile fiind vizibile cu ochiul liber. De asemenea, se explorau diverse canale diplomatice, care au dus la soluţionarea unor complicate contencioase internaţionale.

În al doilea rând, mi se pare, pe cât de paradoxal, pe atât de şocant faptul că, dacă în perioada Războiului Rece, în cele mai încordate momente ale sale, superputerile se consultau, ceea ce dovedea măcar răspundere pentru destinele popoarelor lor, acum, acest factor definitoriu pentru realitatea mondială lipseşte total, implicaţiile fiind uriaşe.

În al treilea rând, este de neînţeles faptul că în marile ziare ale lumii, în cele mai importante cancelarii de pe mapamond, în rândul societăţii civile şi al opiniei publice lipsesc vocile raţiunii, realismului şi înţelepciunii, care să acţioneze concret pentru destindere, dezarmare şi dialog, care să promoveze înţelegerea şi compromisul în menţinerea păcii în lume. Aşa cum cred de ani buni, nu avem lideri mondiali la înălţimea complicatelor dosare şi probleme internaţionale. În schimb, nu e greu de constatat că este tot mai evidentă o acută dorinţă de război şi conflict armat.

Mi se pare de neînţeles faptul că lumea aşteaptă totul de la SUA şi de la şeful Casei Albe, liderii altor state ale lumii dovedind o pasivitate de neînţeles, ei neimplicându-se în mod constructiv în atâtea domenii sensibile, în care un punct de vedere susţinut cu argumente sau o propunere bazată pe o bună cunoaştere a situaţiei ar avea efecte benefice.

Să mai surprindă, deci, că acestă competiţie a morţii, cum a numit un poet cursa înarmărilor, face ravagii astăzi? Îşi pune cineva în mod deschis întrebarea dacă armele ultraperformante, odată folosite de ambele părţi – pentru că este total exclus ca într-o nouă conflagraţie mondială va „vorbi” doar una dintre superputeri -, deci după utilizarea acestor arme supersofisticate mai rămân urme de viaţă şi civilizaţie? Să ne surprindă că Gorbaciov vorbeşte, de fapt, avertizează că omenirea este gată să treacă de linia roşie?

Este atât de greu de imaginat că ne aflăm în preajma unei conflagraţii mondiale în care rachetele termonucleare vor fi vioara întâi? Ca urmare, orice ştire care ar fi fost banală în alte condiţii capătă dimensini alarmante. Astfel, zilele trecute, site-ul Atlantico.fr, care cita Departametul de Stat, scria că, după 1 octombrie, Rusia are cu 429 mai multe ogive nucleare decât SUA, şi că a desfăşurat 1.796. Numărul maximum admis este de 1.550 arme nucleare, care pot fi desfăşurate de Moscova şi Washington, potrivit tratatului de reducere a armelor strategice – START din 2011.

Orice pas spre înarmare făcut de una dintre părţi este urmat automat de unul similar făcut de cealaltă parte, cursa înarmărilor atingând în vremurile noastre cote inimaginabile. Din atare perspectivă, zilele trecute, agenţia France Presse relata că Rusia „instalează rachete nucleare la porţile NATO” şi arăta că în enclava Kaliningrad ar fi fost aduse temutele rachete Iskander, care au ogive nucleare în vârf şi o rază de acţiune de 700 de km, atingând uşor Berlinul.

Apoi, la 10 mai a.c., presa lumii anunţa că noua rachetă rusă Satan 2 (după cum au botezat-o experţii NATO, numele său real fiind „RS-28 Sarmat”), cu o rază de acţiune de 10.000 de km, ce poate lovi oraşe europene sau de pe coasta vest-americană, va deveni operabilă în 2020. Potrivit unui jurnal parizian, va fi cea mai puternică rachetă nucleară cunoscută vreodată şi nu există nicio tehnologie sau sistem antirachetă care s-o contracareze. Ea va avea 12 capete nucleare, putând distruge o ţară ca Franţa.

Dar ce fac SUA? La 10 noiembrie 2015, ziarul „New York Times” scria: „Mulţi ani, Kremlinul a protestat împotriva scutului antirachetă sub conducerea SUA. Washingtonul a răspuns că scutul avea ca scop neutralizarea rachetelor iraniene. Putin a obiectat că SUA au continuat lucrările la scut după acordul lor care a oprit programul nuclear iranian”. În fine, la 2 octombrie 2015, în ajunul marilor manevre Trident Junctuare, NATO anunţa sosirea în baza navală spaniolă Rota a torpilorului lasator de rachete USS Carney pentru a „întări apărarea antirachetă a NATO în Europa.”

În plus, au fost instalate 24 rachete SM-3 din sistemul Aegis în Polonia şi România. USS Carney este a patra unitate de acest tip transferată de SUA din februarie în Mediterana. După cum opina un analist militar, prin atare măsuri, Italia şi alte state europene din NATO, între care aş cita şi România, sunt folosite de SUA drept primă linie într-o posibilă confruntare nucleară, din unele puncte de vedere mai periculoasă decât cea din timpul Războiului Rece.

Mai sunt şi alte exemple din cursa înarmărilor, dar spre a nu fi acuzat că le fac publicitate, mă opresc aici, amintind doar că, mai nou, Rusia vrea să reactualizeze bazele sale militare din Mediterana şi alte părţi ale lumii pe care le desfiinţase Boris Elţîn, pe agenda Moscovei fiind oraşul sirian Tartus, de asemenea Ciprul, apoi Egiptul şi Angola sau Cuba. Recent se transmitea că forţele militare ruse vor face manevre cu cele egiptene. Moscova spune că reacţionează la politica americană de îngrădirea a sa în Europa prin baze militare sau prin trupele dislocate în România, în centrul Europei, în Polonia, în ţările baltice etc.

Cum se ştie, întotdeauna, o nouă armă sau o nouă strategie militară a uneia dintre superputeri a fost urmată de reacţia celeilalte părţi, competiţia căpătând dimensiuni greu de anticipat chiar de marii experţi în polemologie – ştiinţa războiului. Demonstraţiile de forţă nu sunt apanajul uneia dintre părţi şi nu rămân niciodată la stadiul de intenţie.

Trebuie să fii un ageamiu în ale politicii internaţionale să nu anticipezi ce urma crizei ucrainene şi momentului Crimeea, din 2014, întrucât nu avem de-a face cu motivul pentru care fiecare dintre superputeri a luat deciziile militare pe care le-a crezut necesare, ci cu pretextul ideal pentru acestea. Ştiu că se vor supăra unii, dar mulţi experţi şi analişti sunt convinşi că Rusia nu va abandona niciodată Ucraina, iar Crimeea – nici atât. Ca urmare, declaraţiile şi motivele invocate de părţi fac parte din apanajul propagandistic şi trebuie privite ca atare. Politica de a cultiva şi răsplăti yesmanii e ridicată la rang de principiu naţional de fiecare dintre părţi, iar efectele ei sunt devastatoare pe plan naţional şi mondial.

În lumea de azi, comerţul cu arme este cel mai înfloritor, lupta pentru noi pieţe este crâncenă, nimeni nu se dă în lături de la nimic pentru a avea supremaţia şi implicit pentru a-şi extinde sferele de influenţă, dat fiind că acestea sunt cele adevărate, competitive şi performante.

Pornind de la cele de mai sus, ca şi de la atâtea altele, scenariul apocaliptic imaginat de Kissinger şi avertismentul dur al lui Gorbaciov sunt explicite şi dure, dar cine dintre liderii lumii de azi le aude?

sursa: cotidianul.ro