Cum a ajuns România să-şi cumpere de la alţii propriile resurse!

În zgomotul asurzitor al evenimentelor mai mult pseudopolitice decât politice şi mai mult pseudojuridice decât juridice care se derulează în România – dintre care, vai, atâtea sunt diversiuni în toată regula! – a trecut pur şi simplu neobservată, după cum probabil s-a şi urmărit, vizita la Bucureşti a dlui Rainer Seele. Este şeful cel mare al celui mai mare proprietar din România, OMV, deţinătorul tuturor resurselor de petrol şi a jumătate din cele de gaze naturale exploatate în ţară, al celei mai extinse şi importante reţele de distribuţie de carburanţi, Dumnezeul preţurilor din bezinării, dar şi al tuturor celor văzute şi nevăzute de pe această vastă piaţă, de departe cel mai important segment al afacerilor şi consumului din România. A trecut practic neobservată, în ciuda faptului că era a treia în decurs de numai un an, respectiv de la preluarea funcţiei supreme în OMV de către dl Seele, un executiv de frunte adus din Germania în compania austriacă.

Vizita s-a desfăşurat de altfel în mare secret. Singurul lucru care s-a aflat este că, în discuţia cu preşedintele Iohannis, s-a menţionat, potrivit unui comunicat al Administraţiei Prezidenţiale, ”nevoia de predictibilitate fiscală şi legislativă care să menţină interesul pentru dezvoltare”. Despre ce o fi oare concret vorba în această alambicată formulare?!

Preluarea de către OMV a petrolului pe de-a-ntregul şi în parte a gazelor româneşti, precum şi a unei puternice reţele de distribuţie de carburanţi a inaugurat o epocă tragică în istoria postcomunistă a României. Epoca, fără înconjur spus, colonială. Preluarea sub control de către străini a exploatării bogăţiilor subsolului este faza primitivă, dar de bază a sistemului colonial. Aşa-zisa ”privatizare” a Petrom (aşa-zisă, pentru că OMV este o companie în bună măsură controlată de statul austriac) a fost impusă de la Bruxelles drept o condiţionalitate sine-qua-non a aderării României la UE. Astfel că preluarea Petrom de către OMV este emblemă atât pentru apartenenţa României la UE, cât şi pentru implicarea ei dramatică într-un sistem centru-periferie de tip colonial. Din momentul preluării, care a avut loc în formula redevenţelor, România a pierdut proprietatea asupra tuturor resurselor de petrol şi a jumătate din resursele de gaze naturale lăsate de Dumnezeu românilor, dar şi posesia asupra unei vaste reţele de distribuţie de carburanţi. România a devenit, dintr-un foc, singura ţară din regiune fără o companie sub control naţional de distribuţie de carburanţi, cu toate că era singura ţară din regiune care deţinea resurse de petrol. Colonialism sadea, acceptat, în aplauzele parlamentarilor, practic de întreaga clasă politică românească.

Legătura dintre preluarea Petrom şi apartenenţa României la UE, existentă încă de la început, a căpătat cu trecerea anilor aspecte tragice. În România au fost schimbate legea petrolului şi legea minelor pentru a permite consolidarea juridică a încălcărilor constituţionale de la preluarea Petrom de către o companie străină. Potrivit constituţiei postdecembriste, resursele subsolului nu puteau fi înstrăinate, ceea ce împiedica de fapt folosirea sistemului redevenţelor, pe care îl vizau spre utilizare, în legătură cu alte resurse, şi alţi corifei din UE sau din afara UE. Schimbările respective de legi au înlesnit preluarea în concesiune de către companii străine a unor perimetre petroliere sau gazeifere din largul coastelor româneşti ale Mării Negre, nu numai pentru prospecţiuni şi explorări, ci şi pentru exploatare.

Apartenenţa la UE a obligat România la asumarea reglementărilor UE din domeniul energetic, inclusiv cele ale aşa-numitelor liberalizări de pe piaţa energiei (extinse de la carburanţi la electricitate şi gaze). Resursele din spaţiul UE sunt considerate într-un fel ale UE, şi nu ale ţărilor pe teritoriul sau în subsolul cărora se găsesc. Regulă inventată, evident, de cei din UE care nu au resurse, pe seama celor cărora le-a lăsat Dumnezeu resurse; din nefericire, în UE marii corifei, care dictează şi impun regulile, sunt toţi neposesori de resurse! Astfel, a deţine resurse devine în UE nu un avantaj, ci un handicap. Utilizarea lor în interesul dezvoltării proprii este barată. Preţurile sunt stabilite la Bruxelles tot de marii corifei neposesori de resurse. Și destinaţiile resurselor exploatate sunt fixate tot la Bruxelles, putând chiar să ocolească sau să nu vizeze ţara posesoare de resurse. Başca faptul că, în sistemul de redevenţe, adevăratul (dar fost) posesor trebuie, în schimbul a ceva mărunţiş pe care îl primeşte, să-şi cumpere propriile resurse ca să poată avea acces la ele.

Impunerea de la Bruxelles a unor asemenea reglementări României a întărit sistematic şi progresiv poziţiile OMV şi le-a slăbit pe cele ale părţii române, OMV ieşind mereu în câştig din diferite dispute pe probleme concrete. În ciuda înfruptării masive şi extrem de bănoase din petrolul şi gazele româneşti, OMV a acţionat deschis pentru ca, în spiritul cerinţelor UE, gazele exploatate intern să fie decontate la preţul gazelor din import (de 2-3 ori mai scumpe), bineînţeles pe seama consumatorilor români. Pentru a o lăsa mai moale cu presiunile pentru asemenea preţuri, OMV a primit din partea guvernului român facilitatea de a deconta aprovizionarea cu gaze a propriei termocentrale la preţul gazelor interne, spre deosebire de toate celelalte termocentrale (aparţinând statului) care sunt obligate să facă decontul la preţul mult mai mare al ”coşului” de gaze (interne şi importate). Pentru acordarea unei facilităţi asemănătoare către un producător român de îngrăşăminte, miniştrii de resort au dosar penal! În cazul facilităţii acordate OMV nu există un asemenea dosar.

În mod sistematic, OMV s-a plâns la Buxelles că România nu-i asigură condiţiile pentru exportul liber din gazele exploatate în România, prin construcţia (prevăzută la Bruxelles) a unor conducte de racord pe traiectul Ungaria-Austria. România a fost la un pas de infringement în urma acestei plângeri. Știţi cum s-a încheiat disputa? A intervenit Comisia de la Bruxelles şi, fără cererea României (repetăm, fără cererea României), a acordat României din fonduri europene bani pentru construcţia urgentă a racordurilor din ”autostrada gazelor” BRUA (Bulgaria-România-Ungaria-Austria). Nici nu se ştie cine din România a mandatat construcţia acestei conducte separate faţă de cele existente care aduc în zonă gaz rusesc. Mai mult, s-a şi trecut repede repede la construcţia ei, care implică, printre altele, şi subtraversarea Dunării! De mirare nu este, pentru că se apropie momentul în care este posibil să treacă în exploatare şi gazul din largul Mării Negre, care trebuie să ajungă musai… în Austria.

Oricum este cazul doar al gazului exploatat în largul Mării Negre de către OMV, căci de acela ce va fi eventual exploatat de Lukoil sau Exxon nu se ştie nimic, întrucât, potrivit reglementărilor de la Bruxelles, concesionarul îl poate duce unde doreşte din mijlocul mării, neavând nicio obligaţie să aprovizioneze România sau măcar să îl transporte prin România. E tare, nu?! Colonialism curat!

Ce mai vrea în aceste condiţii OMV de la România? Păi, foarte simplu: ne luminează în chestiune formularea cu ”predictibilitatea fiscală şi legislativă”. Cu alte cuvinte, ca România să nu schimbe cumva redevenţa! Acum – adică, mai bine zis de peste 12 ani încoace – aceasta este derizorie. Jenant de derizorie! Culmea este că, tocmai în perioada din urmă, în condiţiile preţurilor scăzute ale petrolului pe plan mondial, importanţa redevenţei a crescut. OMV este obişnuită, însă, cu profiturile din primii ani după preluarea Petrom. La început, o simplă eliberare a Petrom de căpuşele româneşti a trecut imediat compania de pe pierderi pe profit. Și OMV a realizat în fiecare an câştiguri nete fabuloase, de la egalul la dublul întregii sume pe care a plătit-o pentru cumpărarea Petrom. Și vorbim de profiturile oficial raportate, căci în România companiile străine raportează doar o mică parte din profiturile efectiv realizate! Deci, OMV şi-a scos şi mama banilor investiţi în Petrom!

De ce ”dezîncăpuşarea” eliberatoare n-a fost făcută chiar de proprietarul iniţial al Petrom, adică de statul român, nu este deloc un mister. Înstrăinarea Petrom a inaugurat nu doar o etapă colonială în istoria României, dar şi un alt proces nefast, poate cel mai nefast dintre toate: în loc să fie distruşi hoţii, s-a ales să fie distrus statul! Dacă nu era distrus statul, România poate nici nu ajungea o colonie, care să trebuiască a-şi cumpăra de la alţii propriile resurse pentru a avea acces la ele. Ar fi interesant un studiu în legătură cu ce s-a ales România din aşa-numita ”privatizare” a Petrom.

Redevenţele stabilite la preluare aveau valabilitate zece ani. După aceea, puteau fi schimbate. Le-a schimbat cineva?! Nu! A încercat măcar cineva să le schimbe?! Nu! Când a preluat şefia guvernului în2012, dlPonta şi-a inaugurat mandatul – stupoare! – cu o vizită la Viena. Nu s-a ştiut de ce! După numai câteva luni, când s-a intrat în 2013, s-a constatat de ce. Nu a mai fost pregătită, după cum se spusese, nicio nouă redevenţă pentru anul următor 2014 când expirau cei zece ani! Acum, ne aflăm în 2016 şi, nu peste mult timp, vom intra şi în 2017! Noul şef al OMV vine la Bucureşti în vizite succesive şi cere ”stabilitate fiscală”. Adică, sărăntoaca Românie, pe cheltuiala ei şi pe seama resurselor poporului ei, să nu cumva să procedeze la vreo suplimentare a redevenţelor. Probabil se invocă vremurile grele, preţurile scăzute deocamdată la petrol pe plan mondial. Nu contează că Petrom a fost factorul care a propulsat de fapt OMV de ani şi ani, ajungând să cântărească în companie mai mult decât restul companiei înseşi. De altminteri, cine să mărească redevenţa şi cu cât?! N-a făcut-o neastâmpăratul Ponta care, de când nu mai este prim-ministru, se dă mare apărător al intereselor naţionale, măcar mai mare decât a fost mentorul său politic Adrian Năstase, cel ce a înstrăinat Petrom către OMV! De la cine să aşteptăm miracolul? De la neamţul Iohannis? Sau de la bruxellezul Cioloş? Ajută-ne, Doamne!
sursa: cotidianul.ro