În întreaga lume, milioane de oameni au început să transpună în practică viziunea şi principiile celei mai rapide şi profunde transformări sociale a timpurilor noastre: revoluţia sustenabilităţii. Astăzi, sustenabilitatea oferă limbajul comun care leagă problemele centrale cu care se confruntă civilizaţia noastră. Ca principiu organizatoric, sustenabilitatea reflectă interdependenţa preocupărilor şi soluţiilor ecologice, economice şi sociale. Într-o lume sfâşiată de contradicţii ireconciliabile, revoluţia sustenabilităţii este singura situată într-o poziţie ideală pentru a furniza contextul necesar unui larg dialog social şi un catalizator pentru acţiunea concretă.

Acest proiect de ţară prezintă viziunea, direcţiile de acţiune, soluţiile şi obiectivele specifice ale unei adevărate revoluţii a sustenabilităţii în România. Pentru România, conceptul de sustenabilitate nu este doar un concept la modă sau încă un cuvânt gol din limbajul politicianist. El este o necesitate vitală, însăşi esenţa proiectului de ţară pentru următoarele decenii. Clasa politică a avut grijă să torpileze Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă din 2008. Dar nu a putut înăbuşi spiritul şi viziunea ei. Ele se vor reaprinde în contextul noii economii civice a revoluţiei sustenabilităţii. O revoluţie prin care România va renaşte.

Obiectivul strategic naţional este ca românii să trăiască în prosperitate, să-şi recâştige demnitatea, hoţia sa fie stârpită, iar ţara să ajungă acolo unde merită, conform potenţialului natural şi uman pe care îl deţine. România trebuie să devină un lider în Balcani şi în Europa, pe teme mari şi precise. Avem toate atuurile pentru a depăşi nivelul statelor Uniunii Europene (UE) la principalii indicatori ai dezvoltării sustenabile în domeniile economic, social şi uman către orizontul anilor 2020. Acest obiectiv nu poate fi realizat în cadrul actualului sistem economic şi social nesustenabil, care a condus ţara la ruină. Toate guvernele României au încurajat exploatarea nemiloasă a patrimoniului natural şi a populaţiei, deşi obligaţia lor era să protejeze oamenii şi natura împotriva exploatării, din orice parte ar fi venit ea. Această situaţie va înceta odată ce revoluţia sustenabilităţii va reda românilor prosperitatea şi demnitatea pierdute, precum şi speranţa în viitor.

Vom stabili ţintele intermediare şi de lungă durată ale dezvoltării sustenabile a României printr-o largă consultare a forurilor de decizie cu toţi factorii relevanţi: mediul de afaceri, comunitatea ştiinţifică, Biserica şi societatea civilă. Ce trebuie să facem mai întâi? Pare un răspuns imposibil de dat, numai că nu aşa se pune problema. Nu trebuie să ne preocupe problema priorităţii. Trebuie să le facem pe toate, cu chibzuinţă şi realism, cât mai repede şi mai bine. Avem convingerea că schimbarea radicală a calităţii vieţii în România poate avea loc rapid şi uşor în câteva luni. Acest lucru presupune fermitate în aplicarea direcţiilor de dezvoltare, iar noul guvern sa fie incoruptibil şi să dea exemplu personal de moralitate, jertfă şi patriotism. Ordinea, disciplina, cuvinte puţine, dar transpuse în multe şi frumoase fapte, trebuie să fie farul călăuzitor. Corupţia endemică din România de azi este una din principalele cauze ale nesustenabilităţii economiei româneşti şi a nedreptăţilor de tot felul. Iată de ce ea trebuie scoasă în afara legii.

Eficienţa şi suportabilitatea socială vor fi indicatori de bază: trebuie să obţinem o valoare adăugată cât mai mare, cu un consum cât mai mic de resurse. În acelaşi timp, trebuie să rezolvăm în ritm accelerat unele probleme care în ţările din Vestul Europei şi-au găsit răspuns cu decenii în urmă. Atingerea obiectivelor-ţintă nu poate fi garantată pe termen mediu şi lung, decât dacă structura şi funcţionarea sistemului politic şi socio-economic se dimensionează şi se adaptează continuu la configuraţia şi capacitatea de suport a capitalului natural, material, social şi uman de care dispunem. În ultimii 25 de ani s-a produs o supradimensionare continuă a sistemului politic, sufocat de legi şi reglementări numeroase şi contradictorii, imposibil de aplicat.

Un asemenea pas istoric, cum este revoluţia sustenabilităţii, reclamă imperativ realizarea unui consens naţional, acceptarea unei strategii a interesului comun, care ar trebui să se ridice deasupra confruntărilor politice şi a ciclurilor electorale. Cooperarea trebuie să devină modus operandi, nu numai în economie, ci în întreaga societate românească. Restaurarea sentimentului de încredere reciprocă, o trezire a imboldului asociativ şi a spiritului de întrajutorare sunt absolut necesare. Fără conlucrare şi dăruire nu pot renaşte micile comunităţi, care stau la baza oricărei societăţi sustenabile, nu se poate concepe crearea şi răspândirea largă a bogăţiei şi a autonomiei economice a fiecărui cetăţean. Va fi un test de maturitate pentru partidele politice şi pentru societatea românească, în general, dar asta ne va uni, daca vrem să trăim mai bine.

România deţine un capital natural superior multor ţări membre ale Uniunii Europene. Sustenabilitatea este domeniul unde putem concura de la egal la egal în cadrul UE, cu condiţia să lucrăm cu seriozitate şi realism. În funcţie de rezultate, obiectivele noastre vor putea fi reajustate după câţiva ani în direcţia stabilirii unor ţinte mai ambiţioase. Viitoarele programe sectoriale şi regionale vor trebui să ţină cont de valoarea autentică a patrimoniului natural, material, social şi uman existent. Există premise reale pentru ca România să devină un exemplu european de utilizare şi de conservare raţională a resurselor, în condiţiile unei dezvoltări echilibrate şi ale creşterii continue a calităţii vieţii. Premisa cea mai importantă o constituie omul însuşi: voinţa de a elabora proiecte viabile, adecvate realităţii, şi de a le implementa.

Ideea de sustenabilitate presupune o corelare organică între dezvoltarea diferitelor sectoare ale economiei şi societăţii, pe de o parte, şi între regiunile ţării, precum şi alocarea corespunzătoare a resurselor financiare disponibile, în funcţie de priorităţile convenite. Pentru a decide ce avem de făcut şi în ce ordine, trebuie să înţelegem clar situaţia în care ne aflăm. În România, tranziţia către democraţia funcţională şi economia de piaţă a fost prelungită şi dureroasă. Să nu repetăm greşelile şi să valorificăm succesele, atâtea câte au fost!

Ce propunem

A. Direcţii de acţiune

1. Întărirea instituţiilor fundamentale ale statului şi a ordinii constituţionale.Paralel cu adâncirea democraţiei la toate nivelurile, un efort naţional de o asemenea anvergură cere o consolidare a rolului de îndrumător şi coordonator al statului. Principalele instituţii democratice (autorităţile legislativă, executivă şi judecătorească) trebuie să găsească modalităţi practice de a conlucra armonios şi eficient spre binele ţării, evitând blocajele artificiale şi confruntările sterile. Fiecare persoană învestită cu putere de decizie trebuie să poarte răspunderea profesională şi morală şi, după caz, juridică pentru faptele sale. Trebuie adoptată mult amânata lege a funcţionarului public. Un rol hotărâtor în monitorizarea şi controlul performanţei funcţiei publice revine organismelor societăţii civile, care trebuie să răspundă cu adevărat menirii lor, precum şi unei prese scrise şi audiovizuale care respectă propriile norme deontologice. Avem nevoie de legi care să protejeze presa liberă de influenţele nefaste ale “oamenilor cu bani”.

2. Dezvoltarea durabilă ca element de bază a politicii de stat. Este nevoie de o idee revoluţionară, unificatoare, capabilă să mobilizeze în mod conştient contribuţiile celor mai bune minţi ale ţării spre un scop precis, idee care să se bucure de acceptare şi sprijin din partea populaţiei. Conceptul dezvoltării durabile ne oferă o asemenea alternativă, alături de democraţia economică, numită de unii autori distributism sau economia proximităţii (răspândirea bunăstării pe scară largă, prin generalizarea şi încurajarea micii proprietăţi productive şi a formelor asociative.) Este vorba de un ansamblu de politici publice, măsuri legislative şi iniţiative concrete, coerent articulate, destinate creării şi dezvoltării de bănci populare, cooperative de producţie şi distribuţie, uniuni de credit, întreprinderi cu lucrători-proprietari, producţie în parteneriat (peer to peer) etc. Mica proprietate nu poate supravieţui în lipsa cadastrului general. Acesta va fi pus la punct şi va apăra proprietatea fiecarui român şi democraţia reală. Fiecare om, fiecare familie, fiecare comunitate trebuie să ştie cu cât îi va fi mai bine mâine, peste o lună, un an, 5, 10, 20 de ani şi ce trebuie să facă pentru aceasta.

3. Tranziţia economică spre economia civică. Revoluţia sustenabilităţii va înfăptuitrecerea de la un sistem economic interesat doar în investiţii extractive (extragerea până la epuizare a energiilor înmagazinate în sol, subsol, în apă, plante, animale şi oameni) către o economie civică, funcţională, bazată în mare parte pe energie regenerabilă – o economie menită să protejeze natura şi să satisfacă nevoile oamenilor, printr-un sistem de producere şi răspândire largă a bogăţiei. Economia civică va fi un sistem economic şi social mai echitabil, mai moral şi mai stabil. Întrepătrunderea factorilor economici şi a celor sociali nu se va face însă prin privilegierea statului dădacă şi prin redistribuirea egalitaristă de tip socialist, ci prin răspândirea largă a unor forme asociative de proprietate productivă (asupra pământului, uneltelor, resurselor de educaţie) şi prin accesul facil la capital ieftin. Măsurile legislative şi de altă natură vor urmări prevenirea concentrării puterii economice în câteva mâini. Dinamismul economic al României sustenabile se va baza cu prioritate pe capitalizarea micului producător şi susţinerea pieţelor locale; încurajarea şi apărarea unor noi forme de proprietate productivă (de exemplu băncile populare, cooperativele) menite să reziste maşinaţiunilor şi presiunilor venite din partea speculatorilor; îmbunătăţirea guvernanţei întreprinderilor, a managementului micro- şi macroeconomic; agricultura ţărănească, sectorul IT şi industriile verzi, ca locomotive ale dezvoltării sustenabile.

4. Tranziţia şi securitatea energetică. România este încă o ţară energofagă. Intensitatea energiei primare şi energiei finale este de 3 ori mai mare decât media europeană, în contextul în care accesul la resursele de petrol şi gaze devine tot mai costisitor. Dependenţa de importul de energie primară a ajuns la 25% la gaze naturale şi petrol, cu tendinţe de creştere, pe măsura epuizării resurselor proprii. Infrastructura energetică este în mare parte învechită şi ineficientă, iar efectele negative asupra mediului continuă să fie substanţiale. Valorificarea potenţialului însemnat de economisire a energiei poate fi realizată prin creşterea eficienţei energetice, reducerea pierderilor de energie şi a intensităţii energetice în industrie, în sectorul utilităţilor publice şi în cel rezidenţial. Asigurarea sustenabilităţii pe termen lung a consumului energetic şi de materiale se va face pe baza evaluării realiste a capacităţii de suport a capitalului natural şi ameliorării semnificative a productivităţii resurselor. Securitatea energetică va fi însă obţinută doar prin implementarea tranziţiei energetice, trecerea la utilizarea energiei din surse regenerabile (eoliană, solară, hidro). Revoluţia sustenabilităţii îi va transforma pe mulţi români în proprietari, producători şi consumatori de energie, care nu vor mai depinde de energia centralizată. Independenţa energetică nu înseamnă decuplarea de import, ci se traduce prin faptul că românii trebuie să aibă în proprietate şi gospodărire propria sursă de producere a energiei regenerabile (solară, eoliană) în baza conceptului de “energie distribuită”.

5. Modernizarea sistemelor de sănătate, învăţământ, cercetare şi inovare. Starea de sănătate a populaţiei, echiparea ei cu acele cunoştinţe şi deprinderi indispensabile pentru societatea de mâine reprezintă condiţii obligatorii pentru menţinerea şi avansarea ţării. Redresarea situaţiei demografice, care tinde să devină catastrofală, este, de asemenea, o necesitate stringentă care trebuie abordată printr-un program naţional cu bătaie pe mai multe decenii. Vom investi în educaţie şi formare profesională, cercetare şi inventică, în punerea rapidă în practică a tehnologiilor de vârf, promovarea consecventă a criteriilor de ecoeficienţă. Vor fi adoptate opţiuni clare pentru profesionalizarea forţei de muncă. O atenţie deosebită va fi acordată noilor forme de producţie în parteneriat (care includ colaborarea de tip “peer to peer”, „open source“, distribuţia pe Internet, accesul la platforme comune). Profesioniştii care lucrează în cadrul acestor organizaţii parteneriale au marele avantaj că ideile lor trec direct în producţie, nu au nevoie de finanţare şi nici de utilaje mari. Bugetul alocat învăţământului şi sănătăţii va fi sporit prin reducerea unor cheltuieli guvernamentale care nu îşi vor mai găsi vreodată locul în cadrul noii economii civice. Vor dispărea coloanele de maşini oficiale, elicopterele şi alte convoaie, ambasadele nenumărate cu personal suprastufos, vilele de protocol inutile care storc bugetul, chiriaşii de lux, foştii funcţionari care ocupă abuziv apartamente sau vile, institute de cultură în zone care nu ne interesează, consulate nenumărate care nu servesc românii din străinătate, se vor acorda puteri suplimentare Curţii de Conturi, care nu poate trimite în judecată etc. Toate sursele de îmbogăţire frauduloasă pe spinarea statului vot fi eradicate.

6. Stimularea şi dezvoltarea capitalului naţional prin politici monetare ferme, reducerea şi raţionalizarea fiscalităţii. Vom încuraja şi sprijini formarea unui capital autohton solid, capabil să concureze cu succes pe pieţele interne şi internaţionale, de la sectorul financiar-bancar şi până la antreprenoriatul dinamic de la firul ierbii în industrie, servicii, agricultură şi silvicultură. În consonanţă cu tendinţele dominante în lumea modernă, povara fiscalităţii trebuie să se mute de la impozitarea muncii spre taxarea consumului de resurse. Vom crea o reţea de bănci populare şi cooperatiste, uniuni de credit, care va finanţa revoluţia sustenabilităţii din economie, în primul rând din agricultură.

7. Descentralizarea deciziilor economico-sociale conform principiului subsidiarităţii. Subsidiaritatea înseamnă că toate hotărârile principale privind dezvoltarea localităţilor, judeţelor şi regiunilor istorice ale ţării, şi nu altele, trebuie să se ia la cel mai mic nivel de organizare administrativă care le poate asigura fezabilitatea şi eficienţa. Descentralizarea deciziei presupune, în primul rând, eradicarea corupţiei de la toate nivelurile, iar ulterior, alocări bugetare mai substanţiale, în condiţiile menţinerii integrităţii statului naţional român unitar şi a prerogativelor sale în ceea ce priveşte asigurarea dezvoltării armonioase, de ansamblu, a ţării. Implicarea activă a cetăţenilor şi a comunităţilor capătă astfel o importanţă primordială în evaluarea şi corectarea performanţei efective a autorităţilor locale.

8. Relansarea agriculturii, asigurarea independenţei alimentare a ţării.S-a spus, cu deplin temei, că hrana, apa şi energia sunt factorii esenţiali ai progresului în secolul XXI, componente vitale ale avuţiei şi securităţii naţionale. Conform aprecierii experţilor internaţionali, România dispune de un potenţial considerabil în toate aceste trei domenii, în special în agricultură, mult peste media statelor Uniunii Europene. Sectorul agricol va fi relansat, prin sprijinirea gospodăriei ţărăneşti şi a agriculturii tradiţionale, pentru a asigura populaţiei o hrană sănătoasă şi independenţa alimentară a ţării. România trebuie să devină un Centru European de Excelenţă pentru agricultura organică şi sustenabilă. Producţia agricolă a gospodăriilor ţărăneşti va fi organizată în forme cooperatiste moderne, cu respectarea legislaţiei UE (nici o legătură cu fostele CAP-uri comuniste) mai ales în domeniul distribuţiei. Gospodăria ţărănească tradiţională şi producţia sa agricolă vor fi ajutate de stat prin credite cu dobândă zero. Reindustrializarea ţării va porni de la parteneriatul sat-oraş şi se va face, în primul rând, după obiectivul agricol urmărit. Vor fi eliminate total industriile poluante şi ineficiente.

9. Conservarea şi gestionarea patrimoniului natural şi cultural. Capacitatea de suport a capitalului natural este depăşită, iar decalajul tinde să se mărească, în măsura în care o seamă de programe sectoriale urmăresc obiective contradictorii şi intră în conflict cu însuşi conceptul de dezvoltare durabilă, generând, evident, efecte negative pe termen lung. România a ajuns să fie o ţară săracă în păduri, ceea ce explică gravele dezechilibre ecologice şi frecventele catastrofe naturale din ultima perioadă. Pe ansamblu, s-a redus potenţialul productiv şi coprotectiv al pădurilor, cu consecinţe asupra stării economice şi ecologice a ţării noastre. Gospodărirea raţională a resurselor de apă, protecţia pădurilor, conservarea mediului şi a biodiversităţii sunt componente esenţiale ale avuţiei naţionale. Este crucial să protejăm solul, ca primă resursă strategică a României, alături de fondul forestier, care trebuie să crească la 34% din suprafaţa ţării până în 2030. La fel de importante sunt revitalizarea economică şi socială a zonei montane şi a zonelor umede; încurajarea turismului, în special a celui ecologic, balneoclimateric şi cultural; îmbunătăţirea şi diversificarea ocupării forţei de muncă în mediul rural, inclusiv prin realizarea unor produse de nişă, tradiţionale sau ecologice. Adoptarea unei legislaţii pentru protejarea patrimoniului arhitectural tradiţional, atât la sate, cât şi la oraşe. Este necesară adoptarea unui plan de dezvoltare dinamic, pentru ca resursele naturale să fie exploatate în beneficiul românilor. În acest scop, se impune crearea unui Fond Suveran, alimentat din redevenţele şi profitul rezultat din exploatarea raţională şi responsabilă a resurselor naturale. La început, acest fond va fi alimentat din banii obţinuţi prin confiscarea averilor dobândite ilicit în ultimii 25 de ani. Deşeurile trebuie să fie considerate o resursă, iar nu ceva care poate fi aruncat. Bucureştiul produce 7.000 de tone de deşeuri menajere pe zi, care au un potenţial de valorificare de 60% pentru producerea de energie, 30% reciclare şi 10% recuperare de metale diverse. Avem nevoie de o legislaţie care să garanteze dreptul cetăţeanului român la apă potabilă suficientă şi de cea mai bună calitate şi să asigure dreptul la apă pentru satisfacerea cerinţelor igienico-sanitare la standarde europene ridicate. Apa este un bun public, nicidecum o marfă. Aprovizionarea cu apă şi gestionarea resurselor de apă nu vor fi supuse “liberalizării pieţelor”. Apele minerale şi termale sunt parte din patrimoniul natural al României şi nu pot fi privatizate sau înstrăinate. Sub nici un motiv nu putem permite entităţilor economice, cum ar fi firmele din industria extractivă şi agricultura industrială, cele care se ocupă cu depozitarea deşeurilor menajere şi industriale, să contamineze sau să distrugă resursele noastre de apă, de suprafaţă şi subterane.

10. Ocrotirea familiei. La temelia României trebuie să stea familia creştină. Familia este întruchiparea perfectă a unităţii în diversitatea persoanelor, universul interpersonal al angajării reciproce, locul unde persoana se defineşte pe sine în relaţie cu ceilalţi şi principala comunitate care se interpune între individ şi stat. În prezent, familia este considerată un element neesenţial, de multe ori chiar stânjenitor, ceva ce ţine de „orele de după muncă“ – i se diminuează importanţa şi, uneori, este chiar batjocorită, prin inacceptabile lărgiri de sens. Pentru orice guvernare responsabilă, ocrotirea familiei ca nucleu al alcătuirii sociale, grija faţă de tânăra generaţie, ca şi faţă de persoanele vârstnice sau păturile defavorizate trebuie să se situeze la loc de frunte.

11. Securitatea personală şi egalitatea de şanse a individului. Siguranţa personală şi a proprietăţii onest dobândite trebuie să fie asigurată prin măsuri ferme, fără compromisuri. Tot personalul Ministerului de Interne va fi verificat, schimbat şi reorganizat, după principii morale şi profesionale ferme. Încrederea publicului larg în imparţialitatea şi independenţa Justiţiei, precum şi în imunitatea acesteia la orice încercare de imixtiune a politicului, trebuie recăpătată, urmând să dea măsura profesionalismului şi eficacităţii în acest domeniu. Vor fi date legi de responsabilizare a magistraţilor, în sensul că orice magistrat care a dat un verdict greşit va trebui să plătească pentru deciziile sale.

12. O politică externă şi de securitate dinamică şi constructivă pe plan regional, european şi global. România îşi varespecta obligaţiile faţă de alianţele, organismele şi parteneriatele din care face parte, în măsura în care acestea le vor respecta pe ale lor faţă de România. În acest context, ţara noastră poate şi trebuie să-şi asume un rol mai consistent în afacerile internaţionale, atât pe plan bilateral, cât şi în contextul mai larg internaţional. Criza economică şi cea financiară au dovedit, o dată în plus, însemnătatea diversificării relaţiilor externe şi a păstrării unor pieţe tradiţionale. Rolul diplomaţiei române în promovarea intereselor economice ale ţării peste hotare trebuie întărit substanţial, cu participarea efectivă a mediului naţional de afaceri. România trebuie să-şi asume clar, în termeni conceptuali şi în acţiunea practică, responsabilităţile care îi revin în zona extinsă a Mării Negre, în bazinul Dunării şi în regiunea Balcanilor. România trebuie să îşi afirme vocaţia de punte de legătură şi spaţiu de dialog şi complementaritate între culturi şi să îşi valorifice avantajele care decurg din poziţia geografică privilegiată, pe traseele viitoare ale schimburilor comerciale şi de energie între Estul şi Vestul spaţiului eurasiatic. În acest context, se impune ca ţara noastră să-şi reia activismul cunoscut în cadrul organizaţiilor internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale, în special în sistemul ONU. Consolidarea capacităţii de apărare a ţării nu este doar un angajament faţă de aliaţi, ci o cerinţă vitală a securităţii naţionale, într-un context atât de complicat al relaţiilor internaţionale.

B. Obiective şi soluţii specifice

• Şomaj zero într-un an de la preluarea puterii de către un guvern de demnitate naţională şi declanşarea revoluţiei sustenabilităţii. Acest obiectiv se va realiza datorită trecerii la noul model economic, stârpirii corupţiei şi încetării politicii de tip “după noi, potopul”, practicată de marile corporaţii în România.
• Impozitare zero, timp de 10 ani, a sectorului IT din România. Sectorul românesc de IT are capacitatea să devină unul dintre primii jucători mondiali.
• Impozitare zero, timp de 10 ani, a gospodăriei ţărăneşti de subzistenţă.
• Impozitare zero a oricărei ferme mici şi mijlocii care face parte dintr-o cooperativă legal întemeiată.
• Impozitare zero a întregului ciclu de producţie şi distribuire a produselor tradiţionale româneşti care îndeplinesc sau depăşesc normele agriculturii biologice.
• Facilitarea achiziţiei de unelte agricole şi alte materiale pentru producţia de hrană sănătoasă.
• Wi-fi gratuit în toată România în 5 ani.
• Încurajarea producţiei şi răspândirii de carte digitală.
• Mutualizarea firmelor private falimentate de proprietarii lor, pentru a obţine avantaje necinstite. (Mutualizare = trecerea firmelor private sau de stat în proprietatea lucrătorilor lor şi transformarea în firme cu lucrători-proprietari).
• Asistenţă gratuită pentru accesarea fondurilor europene de către cooperativele de producţie şi distribuţie.
• Recapitalizarea micului producător prin intermediul uniunilor de credit şi al băncilor populare.
• Tinerii şi persoanele între 50-65 de ani care se mută în sate depopulate şi care fac dovada exercitării unei activităţi productive vor fi scutiţi de la plata tuturor impozitelor timp de 10 ani. Prima de instalare va consta în produse româneşti (unelte, articole casnice, materiale de construcţie etc.) în valoare de 30.000 euro. Vor primi subvenţii la hectar la nivelul mediei europene.
• Măsuri de încurajare a absolvenţilor universităţilor să se instaleze şi să se implice în comunităţile rurale.
• Românii din diasporă care se repatriază vor primi scutiri de taxe şi facilităţi pentru deschiderea unei afaceri.

România trebuie să ştie ce vrea, iar poporul român să înţeleagă ce poate. Demnitatea ţării – şi a noastră, ca neam – este principalul scop, acum şi în viitor.

Dr. Călin Georgescu

sursa: cotidianul.ro