Are dreptul premierul să critice Justiţia?

Horatiu Pepine vorbeste, intr-un editorial scris pentru Deutch Welle, de limbajul dualist al premierului Ponta care prin declaratiile sale reuseste sa creeze dispute. Intrebarea este daca are sau nu dreptul un om politic aflat în funcţiuni publice să critice deciziile unor judecători?

Concluziile Inspecţiei Judiciare privind declaraţiile lui Victor Ponta continuă să provoace dispute. Din păcate disputa tinde către soluţii simplificatoare. Unii afirmă categoric că un demnitar ales nu are dreptul să critice justiţia în nicio împrejurare şi, în consecinţă, încearcă să impună o conduită de reţinere maximă. Dar argumentele sunt deficitare. În logica aceasta a interdicţiei uniforme, orice hotărâre judecătorească tinde să se transforme, treptat, într-un tabu. Am asista astfel la apariţia unei serii inepuizabile de eufemisme, dacă nu cumva la apariţia unui dublu limbaj. Unul ar fi limbajul oficial, conform, iar celălalt limbajul ”adevărat” menit ”să spună lucrurilor pe nume”.

În realitate, nu poţi susţine convingător cu argumente strict constituţionale că unui politician nu ar trebui să i se permită să critice o hotărâre judecătorească. Dacă puterile în stat sunt cu adevărat separate, atunci critica formulată public nu poate influenţa un judecător nici după, nici înainte de formularea unei sentinţe. De aceea toate constituţiile democratice prevăd inamovibilitatea judecătorilor. Într-o societate în care judecătorul este cu adevărat o figură respectată şi care se bucură de siguranţa deplină a persoanei sale, critica nu poate avea efectele devastatoare care sunt anticipate în România. La limită, oricine poate greşi şi istoria ne oferă destule exemple dramatice de erori judiciare.

Cu toate acestea, în anumite împrejurări o critică, un comentariu oarecare sau o simplă indicaţie poate cu adevărat să influenţeze Justiţia. De exemplu după declaraţia preşedintelui Iliescu referitoare la proprietate (”un moft”) au fost declanşate o serie lungă de ”recursuri în anulare” cum se numeau pe atunci, prin care foştii proprietari au pierdut adesea ceea ce câştigaseră prin sentinţe definitive. Sistemul judiciar trăia, ca întreaga societate, în nesiguranţă şi nu putea anticipa cu uşurinţă către cine va înclina balanţa în viitor. Judecătorii ca toţi ceilalţi membri ai aparatului de stat erau atenţi la orice indicaţie politică menită să le dea încrederea că păşesc pe o cale sigură. Dar chiar şi după ce societatea a dobândit o oarecare stabilitate au continuat să funcţioneze anumite sisteme de relaţii personale care permiteau recompensarea unui judecător receptiv sau dimpotrivă pedepsirea altuia mai puţin receptiv. Atâta doar că niciun politician influent şi care ar dispune de asemenea mijloace nu ar lansa mesaje publice, care să producă scandal şi polemică. Dimpotrivă şi-ar disimula cât mai bine intenţiile. Există o singură situaţie în care un magistrat ar putea fi receptiv la mesaje publice, dar nu ar fi cazul judecătorului inamovibil, ci mai curând al unui procuror care ar dori să se remarce în ochii celor de care depinde cariera sa profesională.

De aici decurge că declaraţiile premierului Ponta nu ar putea în condiţiile de astăzi să influenţeze justiţia, nici măcar cu privire la viitor. Ca să-i poată intimida pe judecători ar trebui să demonstreze că are mijloace de pedepsire eficiente.

Cu toate acestea declaraţiile sale au fost, pe bună dreptate, resimţite ca o ameninţare. Dar nu pentru că i-ar intimida direct pe magistraţi, ci pentru că ar crea un curent de opinie publică care ar transforma cazul Năstase într-o eroare judiciară cu semnificaţii enorme. Or judecătorii, ca toţi ceilalţi membrii ai sistemului de justiţie, trăiesc în mijlocul unei societăţi căreia îi împărtăşesc valorile şi care dincolo de activitatea strict profesională simt nevoia să fie validaţi de prietenii şi cunoştinţele lor ca şi de toţi aceia cu care vin în contact. Societatea exercită întotdeauna o enormă presiune asupra membrilor ei şi sunt puţini aceia care într-o situaţie critică ar îndrăzni să se opună. De aceea difuzarea largă a opiniei că Năstase este o victimă ar şubrezi în primul rând temeiul social pe care magistraţii îşi exercită activitatea.

Or, Năstase nu este Dreyfus, nu este evreul suspicionat din principiu, nu este victima de serviciu, ci, dimpotrivă este tipul de om care reuşeşte, de regulă, să se instaleze deasupra acuzaţiilor. Aşadar efectul unui curent de opinie pro-Năstase nu ar fi decât o enormă şi dăunătoare mistificare. Nu există în cazul Năstase – chiar dacă se găsesc erori procedurale în cursul procesului – niciun capital moral şi politic demn de a fi exploatat. Este posibil însă ca premierul să nu aibă ambiţii atât de mari şi să fie conştient că mesajul său nu va trece dincolo de frontierele propriului partid. Dar dacă PSD are nevoie ca liant de o falsă legendă, dacă nu găseşte alte evenimente care să-i justifice lupta şi militantismul, atunci se găseşte într-o situaţie jalnică.
sursa: Deutch Welle