Cum a dat Ponta copy-paste în cazul Petrom după schema primarului din Roșia Montană în cazul RMGC

„Afacerea Roșia Montană este rentabilă. Problema este cine este beneficiarul acestui câştig. Probabil se va stabili cine trebuie să câştige şi atunci se va da drumul proiectului”. Este o declarație celebră, din luna mai a anului 2012, a lui Ovidiu Tender, cu puțin timp înainte ca fostul lui avocat, Victor Viorel Ponta să ajungă la putere. Magnatul, condamnat deja de prima instanță la ani grei de pușcărie în Dosarul RAFO știa foarte bine la ce se referă. Că nu despre câștigul statului român ori al cetățenilor acestuia era vorba și doar în parte se referea la câștigul acționarilor unui astfel de proiect.

„Cine trebuie să câștige” sunt, de fapt, mai ales toți cei care, într-un fel sau altul, trebuie să avizeze, să dea undă verde, să stabilească taxe, impozite, redevențe, participații într-o astfel de afacere. Pentru fiecare aviz există nenumărate agenții și comisii, consilieri locali și consilieri județeni, secretari de stat și alții care merită câte o fărâmitură – cu specificația că atunci când premiul total e de miliarde (și poate zeci de miliarde) de euro sau dolari, „firmiturile” astea căzute pentru o simplă semnătură sunt cât veniturile unei persoane care muncește cinstit o viață. La care se mai adaugă – că e de unde – ba câte un contract privilegiat încheiat de companie cu câte o firmă de transport a fratelui, sorei, cumnatului, mamei, finului sau finei celui care, la nivel politic, are putea avea o cât de mică sau de mare decizie într-un astfel de proiect. Sunt de notorietate consilierii locali din Roșia Montană care au votat Planul Urbanistic General care instituia zona monoindustrială din localitate, în timp ce neamurile lor erau angajate la companie. La fel cum e de notorietate faptul că sora actualului primar din Roșia Montană are firmă de transport al cărei principal client a fost în ultimii ani… ghici cine?

Mereu am afirmat că Afacerea Roșia Montană nu este un caz singular, ci un model pentru tot ceea ce s-a întâmplat în România ultimelor decenii. Că o asemenea mizerie nu ar fi putut să se întindă într-atât (atât ca durată în timp, cât și ca sume de bani și număr de persoane implicate), dacă întregul sistemul care o susținea nu ar fi în metastază.

Colegul Daniel Befu a pus cap la cap și a mers pe urma avantajelor pe care membrii familiei Ponta le-au avut de pe urma Petrom și Rompetrol. Înainte ca Petrom să devină OMV-Petrom, chiar Victor Viorel era acționar și administrator al unei firme care derula contracte cu Petrom. Asta cu foarte scurt timp înainte ca Victor Viorel să devină șef al Corpului de Control al primului ministru Adrian Năstase. Adică cel care, la o adică, trebuia să aibă grijă ca statul (mai exact, noi) nu va fi tras în piept când Petrom le-a fost servit pe tavă austriecilor de la OMW, cu niște redevențe stabilite la un nivel de țară subsahariană (deși și pe acolo s-a mai trezit lumea). Iar firma cumnatului lui Victor Viorel a continuat să beneficieze de contracte cu Petrom și după ce acesta a ajuns în vârful politicii autohtone. Și o altă firmă a aceluiași cumnat (în care mai sunt asociați și mama și sora lui Victor Viorel) și-a pus pompa la contractele cu Rompetrol. Că dacă nu curge, măcar picură…

Nu-i vorbă, că n-a avut exclusivitate familia lui Victor Viorel la bălaiele Petrom (apoi OMW-Petrom) și Rompetrol, că atunci când plătești redevențe de cinci-șase ori mai mici decât ar fi cazul, și asta raportat la sume de cu câte 9 (nouă) de zero în coadă (și în euro), este de unde și pentru foști și viitori premieri, fie că e vorba de odrasla lui Văcăroiu, fie de soția lui MRU. Ciupeala asta e pentru o companie din domeniul exploatării resurselor mai nimic în raport cu beneficiile pe care le obține. Amânarea cu un singur an a creșterii redevențelor, după alți zece ani fără bătăi de cap, o acoperă cu vârf și îndesat.

Pentru a fi clari, Afacerea Roșia Montană și afacerile OMV Petrom, Rompetrol sau altele nu se suprapun întru totul. Unele personaje, purtătoare de semnături de avizare (cum sunt cele de la vârful ANRM) sunt aceleași, altele diferă, în funcție de contextul politic. Și schemele sunt diferite: în cazul OMV Petrom se mai și produce câte ceva, mai există niște locuri de muncă și niște taxe, în timp ce Afacerea Roșia Montană e pur și simplu extorcare (vedeți sutele de milioane de dolari pe care compania se laudă că i-ar fi „investit” în România, dar de pe urma cărora nu se vede nimic). Toate aceste afaceri au însă niște lucruri în comun: grupurile politice care se luptă pentru împărțirea ciubucului. Mai exact, partea care îi revine fiecăruia după ce, vorba lui Tender, se stabilește „cine trebuie să câștige”.

Cum spuneam, câștigurile sunt semnificative pentru fiecare dintre acești profitori în parte și mult peste ceea ce niște oarecare cetățeni pot visa să câștige vreodată, dar sunt nesemnificative în raport cu marile profituri rezultate de pe urma plății lor. Acele mari câștiguri care nu ajung acolo unde le-ar fi locul, adică la bugetul de stat. Și astfel, ajungi să te enervezi de două ori. Pe de o parte te irită să vezi că de la nivel de consilier local sau primar de comună și până la nivel de premier, fiecare își ia câte o bucățică din afacere, în timp ce banii care ar trebui să ajungă la educație, sănătate, infrastructură, cercetare etc. vâslesc puternic pe Dunăre în sus. A doua oară te enervezi și mai tare când afli pe ce bani mărunți ești vândut. Că vorba aia, parcă te-ai aștepta la mai mult de la un premier, nu să dea copy-paste după schema pusă în practică de un oarecare primar din Apuseni.

http://www.romaniacurata.ro/cum-a-dat-ponta-copy-paste-in-cazul-petrom-dupa-schema-primarului-din-rosia-montana-in-cazul-rmgc/