LABIRINTUL

Te dau afara imediat/cat ai clipi/de nu te vezi! Vrei sa-ti moara copii/mama/sotia de foame?
Asteapta altii 100/1000/un milion la poarta! Vrei sa nu mai ai bani pentru banca/medicamente/mancare/ întretinere/haine …?
Frica ne guverneaza, ne stapaneste vietile, gandurile, alegerile. Dorintele ne sunt conduse de instinctul de supravietuire, de nivelul primar al prezervarii vietii proprii. Frica de foame, frica de moarte, frica de esec. Legea negarii e prioritara în fata afirmarii. Vrem sa NU murim, sa NU ratam, sa NU ne îmbolnavim, si alti multi de NU. Ni se impun acesti NU, permanent, si ni se implanteaza cat mai adanc în subconstient. NU faceti alegerea aceasta pentru ca altfel NU o sa ….Suntem foarte atenti la ceea ce NU trebuie sa facem si mai putin la ceea ce ar fi bine. Legea lui NU ne covarseste existentele.
Ni se induce credinta ca este cea mai puternica lege si NU trebuie încalcata. Preocuparea primordiala a multora dintre noi este cea de a respecta legea lui NU, impusa sau autoimpusa, ca urmare a conditionarilor subtile, sugerate sau clar exprimate. Evolutia are loc în limite stricte, controlate si nu mai
beneficiaza de libertatea spatiului amplu. Libertatea alegerii obiectivele a fost înlocuita de legea lui NU.
Amplitudinea orizontului este obstructionata de pereti. Vedem numai ce se considera de constructori ca este folositor, vedem numai drumul lasat liber în fata noastra pe drumul dinainte trasat. Suntem liberi sa mergem pe acel drum si numai pe acela. Suntem liberi sa fim fericiti ca mergem pe acel drum ales de altii. Suntem fericiti ca suntem liberi sa nu alegem nimic, ca aleg altii în locul nostru. Cei mai fericiti dintre noi sunt aceia ale caror ziduri limitatoare sunt invizibile celorlalti, pentru ca pot pretinde în fata celorlalti de pe alte culoare ca ei sunt cu adevarat liberi.
Numai ei simt duritatea rece a labirintului în care se învart dupa placul constructorului. Aparenta libertatii costa mai mult decat asumarea lipsei de libertate. Colegii de labirint sunt partasi la acelasi secret al barierelor
comune, nestiute de cei de pe alte culoare. Alergam liberi si fericiti între mancare si adapost. Culoarele sunt pentru toate pretentiile, aurite sau modeste. Nu ne place sa ne amestecam cu cei de pe alte culoare. Si în sclavie exista o forma de orgoliu. Unii sclavi sunt superiori celorlalti. Esenta vietii este de a deveni un sclav din ce în ce mai superior, de a avea mai multa mancare. Pentru asta devii fiara. Pentru un culoar din ce în ce mai confortabil. Sentimentele si morala nu au loc în culoarul sclavilor dornici de parvenire. Conteaza doar
dorinta de a fi un sclav mai bine hranit. De fapt, totul se masoara în cantitatea de hrana la care ai acces. Cei mai saraci mor de foame, în timp ce cei mai bogati au la dispozitie cantitati nelimitate. Unitatea de masura
universala a ierarhiei culoarelor sclaviei, mancarea. Frica de a nu le pierde ne tine privirea fixata pe drum, refuzand orice tentatie de a vedea dincolo de zid. Lasitatea noastra face zidurile indestructibile si nu soliditatea lor. În dorinta de a duce gradul de siguranta al acumularilor spre certitudine, contruim singuri noi si noi ziduri. Ne dovedim aspiratiile spre obedienta
perfecta ajutand constructorul sa ne îngusteze din ce în ce mai mult culoarul. Si mai stramt, pot fi si mai obedient.
Consistenta existentei mele tinde spre zero, preaputernice constructor! Fa-mi noi ziduri! Eu ma adaptez, sunt foarte ascultator. Dorinta de libertate este foarte flexibila, ca o nuia care mereu se îndoaie. La oricine. Pentru un castron de mancare si un mic adapost pot fi imperceptibil, nevazut si neauzit.
Nu-ti voi zgaria auzul tau celest cu scartaitul vreunei cereri, preamarite! Numai castronul si nici acela foarte plin sau prea mare. Eu sunt rezonabil în necesitatile mele. Castronul si cusca. Atat, pana la moarte si îti promit credinta vesnica.
Ne autosugestionam sa fim neputinciosi. Nu putem sa luptam, nu putem sa ne revoltam. Suntem multumiti ca
facem parte din marea gloata a neputinciosilor, ca mai sunt o multime ca noi, lasi si impotenti. Spiritul de turma ne da o calma satisfactie porcina de apartenenta. Suntem linistiti stiind ca mai sunt si altii la fel. Ne gasim în asta o scuza a ratarii demnitatii personale. Ne este mai usor sa alergam muti si surzi la zgomotele realitatii prin labirintul stramtorat al conexiunii virtuale masa – cusca. Solidaritatea în lasitate a colegilor de culoar ne degreveaza de toate responsabilitatile fata de verticalitatea propriei personalitati.
Impulsurile exterioare le tratam superior si suspicios.
Totul se desfasoara pe nesimtite, cu zambetul pe buze, pas cu pas. Nu cautati semne evidente! Costructorul e foarte dibaci. S-a experimentat în timp, sute de ani. Planurile sunt amanuntite pentru toate domeniile si toate variantele, psihologic, economic, militar, social, politic s.a.m.d. Într-adevar e foarte inteligent în a construi labirintul, închisoarea. E un sahist foarte bun, gandeste cu multe mutari înainte, cu multi ani înainte. Cand ai înteles, e deja prea tarziu sa opresti. Vei întelege ce se întampla acum, abia peste cativa ani. Se da o lege acum pentru a crea conditiile pentru ce se va întampla peste un anumit timp. Nu pare nimic în regula acum si consideri ca nu e nimic în neregula pentru a te opune, iar peste cativa ani totul este construit si pus în
functiune. Nu e inteligent? Si are si administratori ai labirintului inteligenti!
Pe unii dintre acesti administratori noi îi credem adevaratii constructori. Asa se doreste. Nu trebuie sa se vada constructorii de sus, numai administratorii, care la randul lor lor au si ei labirinturile lor si administratorii lor. Si asa mai departe. Fara ierarhia administratorilor nimic nu este posibil. Vietile oamenilor trebuie administrate cat mai judicios. Constructori, administratori si alergatori orbi în realitatea personala. Totul este bine cat timp fiecare obtine ce doreste. Nu sunt de dorit nemultumirile. Trebuie sa existe o libertate larga, laxa si libertina, dar pe culoar. Poti condamna libertatea? Nu asta doreste fiecare dintre alergatori? Poti condamna o vietate din cusca ca nu se întreaba cine procura si îi aduce mancarea? Atata timp cat are mancare, e linistita, nu
încearca sa evadeze. Cu mancare se pot dresa cel mai usor diferitele vietati.
Chiar si leii. Pe cei mai periculosi si neîmblanziti, care nu se lasa dresati, nu ai alta solutie decat sa îi împusti. Natura trebuie si ea bagata pe culoar si administrata. Pe culoarul nostru fiecare suntem cei mai buni si cei mai puternici. Putem astfel sa avem orgoliul satisfacut si sa nu ne mai intereseze nimic altceva. Culoarul rezolva si aceasta problema. Cand esti cel mai bun, lumea îti apare ca un loc perfect si te agaseaza cautatorii de pete în soare. Niste ratati, nemultumiti ca nu au si ei sentimentul superlativului! Sa visam
în continuare frati de labirint, sa meditam la magnificenta propriilor fapturi!
Sa ne consolidam labirintul minunat aducator de enorme satisfactii personale! Sa facem din labirintul nostru o piramida ca a faraonilor în care sa nu ne mai deranjeze criticii! Nu avem alta datorie mai mare decat cea de a ne consolida labirintul, piramida.
Cuvantul constructorilor. Spune-mi ce-ti doresti, ca sa stiu ce-ti promit! Magarul merge linistit daca îi atarni
un morcov în fata ochilor. Vai ce rau o duceti, bietii de voi! Intrati repede în labirint unde aveti de toate, si mancare si adapost si securitate.
Labirintul e singura voastra salvare. Noi suntem salvarea voastra. O sa avem noi grija de toate problemele voastre, de toate afacerile, de economie, de sanatate, de energie, de toate bogatiile din tara. În schimb voi veti fi linistiti pana la moarte. Trebuie sa fiti cuminti si sa ne cedati noua totul pentru ca voi nu sunteti în stare sa va ocupati asa cum trebuie. Asa cum am stabilit noi ca trebuie. Asa cum consideram noi ca trebuie sa va fie bine. Nu trebuie sa va mai intereseze decat culoarul pe care vi-l repartizam. Nu trebuie sa vedeti decat
culoarul. Noi vom avea grija de labirint. Dar pentru asta trebuie sa fiti toti în labirint. Uitati orice altceva, istorie, politica, filozofie, etica si alte asemenea chestiuni care sunt oricum prea grele pentru voi. Voi sunteti prea obositi de existenta aceasta grea. Nu faceti fata greutatilor inventate de noi pentru a va baga în labirint. Noi suntem cei care trebuie sa va administram, sa administram totul. Suntem cei mai buni administratori. Am devenit mult prea inteligenti si avem prea multe mijloace la îndemana pentru a va mai gandi sa va
opuneti. Trebuie sa întelegeti ca nu exista alternativa. Cel mai bine o veti duce în labirint. Si uite ca sa va convingeti va dau si niste motive de frica, niste razboaie pe aproape, niste crize de tot felul. Avem toate mijoacele sa va convingem. Sau sa va obligam, daca nu tine pacaleala cu morcovul. Noi va pregatim
societatea ideala, vreti nu vreti. Trebuie sa ne dati noua totul. Voi nu va pricepeti sa folositi bogatiile pe care le aveti. Drept pentru care vi le vom lua si va vom da în schimb un labirint frumos. Fiecaruia dupa serviciile pe care ni le face, bineînteles. Doar nu degeaba. Totul are un pret. Si prostia, si
neputinta, si lasitatea, si tradarea, si libertatea. Trebuie sa ne platiti pretul. Asa am hotarat noi pentru voi. Voi sunteti neputinciosi, lasi, prosti si aveti o gramada de tradatori, servitorii nostri cei mai buni. Nu mai aveti scapare!
În labirint cu voi!
Nevoia de echilibru, pragmatismul ar trebui sa ne oblige sa îi criticam pe
cei alesi chiar de a doua zi dupa ce i-am ales si sa facem totul pentru a le arata
cine are puterea. În schimb noi manifestam un fel de sindrom Stockholm, ne
iubim dusmanii si ne uram semenii, concetatenii. Mai ales pe cei mai valorosi.
Din cauza ca nu le recunoastem meritele si nu le acordam încrederea de a ne fi
modele si a-i alege drept conducatori, oamenii de valoare aleg sa plece.
Nerecunoasterea si nerecunostinta noastra îi alunga. Îi alungam pe cei care cu
adevarat ne-ar salva si îi pretuim pe cei care ne fac rau. Apoi asteptam sa ne
fie bine si ne plangem ca tara merge prost. Cum altfel ar putea merge daca e
condusa de mediocri? Gandim la o scara din ce în ce mai mica. Nu avem amploarea
marilor proiecte. Cine sa le faca, mediocrii ramasi în tara si care vor sa
demonstreze o valoare pe care nu o au si prefera forma în detrimentul continutului?
Mintile mari pot crea mari viziuni, proiecte de amploare. Daca vrei sa ajungi
sus, trebuie sa tintesti si mai sus. Atunci cand tintesti genunchiul broastei,
nu te astepta sa dobori vulturi. Invidia aduna mediocritatile si alunga
valorile. Combaterea invidiei si educatia pentru lucrul în echipa, pentru
binele comun poate schimba lucrurile. Mai mult altruism, mai multa
generozitate, mai multa bunatate.
Noi
romanii nu am citit si nu am inteles povestea despre hainele imparatului si nu
ne intelegem nici macar imnul national. Popoarele isi croiesc soarta cum
doresc, sunt forte uriase, indestructibile. Un popor nu poate fi distrus decat
daca isi doreste acest lucru. Deocamdata, cel putin de cand au fost scrise
versurile imnului daca nu cumva si mai demult, noi suntem indiferenti la soarta
noastra, ne lasam purtati de valuri si nu am ajuns sa ne dorim moartea ca popor
dar nici bine nu ne este. Lumea se misca si ne misca si pe noi. Noi asteptam sa
vedem incotro ne indreapta curentul fara a da la vasle. Nu avem puterea de a ne
afirma vointa, de a ne exprima pozitia, de a striga ca imparatul e fara haine,
ca alte popoare. Ne iubim conducatorii pe care i-am ales ca pe pe noi insine si
refuzam sa le vedem gaunosenia ca si cum asta ar insemna sa ne recunoastem
inferioritatea, infrangerea. Nu intelegem ca orice conducator trebuie criticat,
contestat si presat sa isi indeplineasca sarcinile fata de toti cei condusi. Nu
reusim sa ne constientizam puterea. Ne asumam postura de inferioritate fata de
conducatorii politici deocamdata si ne vom asuma-o pe deplin fata de noii
stapani.
Auzim clipa
de clipa multime de vorbe, noian, puhoi, tsunami devastator ce se prabusesc
peste noi. Nu mai reusim sa le cantarim, sa discernem adevarul din spatele lor.
Adevarul real si nu cel creat de acele vorbe. Suntem dezorientati de prea
multele vorbe. Vorbe care ne adorm, ne paralizeaza, ne opresc, ne împiedica din
actiune ca niste bariere. Se arunca cu vorbe din toate partile. Rezultatul îl
vedem si îl simtim. Cu totii asteptam o replica. Apoi asteptam replica la
replica si asa mai departe. Am devenit o tara de ascultatori. Ne-am oprit sa
ascultam ce au de zis cei care ne fura. Noi ascultam si ei fura. Unii din echipa
tin publicul ocupat si altii fura. Vorbele ne-au blocat ca un farmec spus de o
vrajitoare. Haideti sa gasim decantecul, vorbele care sa ne trezeasca din somn,
din hipnoza furilor. Haideti sa gasim vorbele putine dar constructive. Hai sa
nu mai ascultam vorbele multe si sa vorbim unii cu ceilalti pentru a face ce
trebuie împreuna. Sa facem pace între noi. Nu între noi suntem dusmani. Avem dusmani
comuni. Sa gandim la nivel mare, nu pentru supravietuire. Sa tintim sus! Avem
tot ce ne trebuie. Marele nostru plan este sa facem o tara puternica, mare. Romania
mare sa devina mare pe cat merita si pe cat poate. Altfel nu ne poate fi bine.
Sau în labirint.
Gheorghe Liviu Balaban
12 iunie 2014